Artemis porneşte prin munţi

Iar Artemis, urmată de cortegiul de fecioare, a şi pornit prin munte, la vânat.

Urcând pe culmile umbroase, pe stâncile semeţe, bântuite de vânturile reci, zeiţa vâna, din zori şi până-n noapte, tot felul de sălbăticiuni.

Îi cam plăcea să vadă sânge, să vadă fiarele cum se zbăteau în cruda agonie-a morţii.

Întindea bărbăteşte arcul şi, când trăgea, nimica nu putea să-i scape. Săgeata ei pornea ca vântul, din arcul bine înstrunat. Fulgera fiara, fără greş. Sălbăticiunea nimerită se-mpleticea, oprindu-se în fugă. Întorcea capul spre zeiţă. Gemea uşor, ca o-ntrebare, şi luneca în ţara morţii. Departe de-a se-nduioşa, zeiţa chicotea de bucurie şi, ridicându-şi fruntea-naltă spre cerul cel senin, zicea:

— Nu poate fi, în toată lumea, un alt ţintaş mai priceput decât zeiţa vânătoarei…

Nimfele îi dădeau dreptate. Însă tot ele-i povesteau că ar fi fost un fiu de rege, pe nume-Acteon, care vâna tot ca şi dânsa, umplând pădurile de sânge. Ba încă el s-ar fi lăudat că e mai meşter ca zeiţa.

Auzind vorbe ca acestea, Artemis se întuneca. Şi, terminând cu vânătoarea, zeiţa Artemis pornea, urmată de alaiul ei, spre o poiană minunată. Creşteau acolo chiparoşi şi pini, ce-mbălsămau împrejurimea. Iar într-un loc, săpată-n stei, era o boltă răcoroasă. Din ea ţâşnea un izvoraş.

În acest loc venea zeiţa în fiecare zi, să stea şi să se scalde-n apa rece, înviorându-şi trupul feciorelnic, după plăcuta trudă-a vânătoarei.

Da unei nimfe lancea, arcul şi tolba plină cu săgeţi. Alta o ajuta să se dezbrace şi două nimfe-i scoteau iute încălţămintea prăfuită. O altă nimfă-i strângea părul zbârlit şi răvăşit de vânt. I-l înnoda, să nu se ude, şi cu cinci urne de aramă, umplute la izvor cu apă, alte fecioare se sileau s-o răcorească pe zeiţă.