Note

1. Cântau în acest fel, pentru că Apolo simboliza, în primul rând, lumina şi căldura soarelui. De aceea Apolo se mai numea şi Febus, cuvânt care semnifică lumina. Lumina şi căldura nu mai aveau putere către sfârşitul toamnei. Iarna şi mai puţin. Se întorceau primăvara, în revărsări de aur, verdeaţă, bucurie şi cântece de păsări.

Poeţii slăveau atunci înapoierea zeului luminii, ce trecea prin văzduh, într-un car de aur, tras de lebede ca neaua. În toată vremea asta, a iernii friguroase, umbrite, întristate, grecii credeau că zeul luminii se află undeva, la marginile lumii, dincolo de palatul de gheaţă al lui Boreu, vântul de miazănoapte, în locuri numite de aceea hiperboreene. Naşterea lui Apolo din Leto, zeiţa nopţii, în insula Delos (insula luminoasă), era alegoria izbucnirii, în zori, a luminii albe din trupul negru al nopţii. Hera, soţia lui Zeus, ce întruchipează cerul, s-a împotrivit cu ură naşterii lui Apolo. A prigonit-o pe Leto. Vroia să ţină noaptea pe loc; dar n-a izbutit, căci zeul s-a născut, lumina s-a ivit, şi Temis, zeiţa ordinei şi dreptăţii, i-a înfăţişat pe un talger, micuţului Apolo, merindele cereşti: ambrozia şi nectarul. Cum a gustat Apolo bucatele divine, s-a făcut un flăcău cu buclele pe umeri, frumos ca ziua scăldată în lumină, când totul străluceşte şi te îmbie la cântec. Săgeţile din arcul zeului înseamnă chiar razele de soare, iar lira e cimbolul cântării. Când vine primăvara, când se iveşte ziua, după noapte, păsărelele zboară şi ciripesc prin arbori, iar omul, când e vesel, când are lumină în suflet, cântă bucuros.

2. Locul acesta din muntele Parnas, numit de elini Delfi, este situat în aşa fel, încât orice vorbă rostită este răsfrântă în zeci de ecouri. Călătorul din antichitate, sosind aici, era cuprins de groază. Avea impresia că zeii îi sunt în preajmă şi vorbesc cu dânsul.

3. Piton, şarpele învins de Apolo, se pare că ar întruchipa molima ce se întinde în locurile umede, calde şi întunecate. Lupta lui Apolo simbolizează acţiunea razelor de soare, care usucă pământul după ploi îndelungate, făcând să piară boala şi germenii ei tenebroşi. Puţine poetizări ale fenomenelor naturale sunt atât de frumoase ca aceasta. Dealtfel, un mare artist grec – Calamis, după unele presupuneri – a imortalizat această legendă. El a cioplit o statuie, înfăţişându-l pe Apolo după ce a dat drumul săgeţii care l-a răpus pe monstru. Zeul zâmbeşte, în statuie, rece şi dispreţuitor. Nările sale freamătă de mânie, dar fruntea lui rămâne senină, olimpiană, cu toată încordarea prin care a trecut.

4. Oracolele, aşa-zisele prevestiri ale lui Apolo, erau date printr-o preoteasă ce se chema Pitia. Numele ei pare că vine tot de la Piton, monstru răpus de Apolo. Pitia se aşeza pe un trepied de aur, învăluit în pielea unui şarpe, deasupra unei grote din care ţâşneau gaze şi un fum înecăcios. Ameţită de gaze şi fum, preoteasa bolborosea cuvinte fără înţeles. Cuvintele acestea erau considerate drept răspunsuri ale lui Apolo la orice întrebare. Preoţii le orânduiau în aşa fel, ca înţelesul lor să fie dublu, să iasă bine oricare ar fi fost situaţia. După aceea dânşii, în schimbul unor daruri: aur, pietre scumpe, obiecte, vite, interpretau răspunsul după cum le convenea mai bine. Oracolul acesta era celebru. El era consultat de către toţi regii şi oamenii de stat, în împrejurări grele, în schimbul unor daruri bogate. Astfel s-au adunat în templul din Delfi atâtea comori. Locul acesta era cel mai bogat din toată Elada antică.

5. Jocurile în cinstea lui Apolo se numeau (tot de la Piton) pitice. La ele participa toată floarea tineretului din oraşele greceşti.

6. Laurul sau dafinul se cheamă Dafne în limba greacă. Iar pentru poeţi, Dafne mai e şi palida lumină a aurorii, care se pierde sub revărsarea vie a luminii din miezul dimineţii.