Ciclopul Polifem

Astfel şi-a văzut zeul stăpânitor al mării dorinţa împlinită, făcându-şi-o soţie pe fata lui Nereu, pe nimfa Amfitrita.

Fireşte, după nuntă, Poseidon, ca toţi zeii, nu i-a păstrat credinţă frumoasei Amfitrita. Ca Zeus, ca Apolo şi ca atâţia alţii, dânsul a mai avut şi-alte zeci de soţii, dintre zeiţe, nimfe şi mai ales copile de simpli muritori.

Din încuscrirea asta s-au născut regi, eroi şi-alteori nişte monştri. Dintre monştrii aceştia cel mai cunoscut este uriaşul Polifem.

Poseidon dobândise pe-acest fecior cu-o nimfă, ce se numea Toosa. El era de-o mărime de-a dreptul uimitoare. Pitici păreau uriaşii pe lângă Polifem. Dacă intra în mare, apa îi ajungea abia la mijloc. Avea o faţă neagră şi mare cât o casă şi-un singur ochi în frunte, ce parcă scânteia. Era urât ca moartea. În mâini purta ciclopul un trunchi enorm de pin, ce-i slujea de măciucă. Cu-a-ceasta-şi mâna turma, vâna sălbăticiuni şi-i omora pe oameni. Căci n-avea nici o milă uriaşul Polifem. Avea numai o lege: poftele lui, şi-atât! …

Monstrul acesta groaznic voia să se însoare c-o soră-a Amfitritei, o fiică-a lui Nereu. Legenda ne arată că fata, Galateea – căci astfel se numea – era mult mai frumoasă chiar decât Amfitrita. Atât că Galateea iubea, de mult, pe-un tânăr, pe Acâş, un păstor, şi se ferea de monstru, de crudul Polifem6. Dar fiul lui Poseidon, îndrăgostit de nimfă, silindu-se să-i placă, îşi pieptănase părul – ce-i spânzura în viţe sălbatice şi negre – cu grebla lui uriaşă. Şi-şi retezase barba murdară, încâlcită – plină toată de spini – c-o seceră-ascuţită. Iar faţa lui hidoasă şi-o oglindea într-una în ape cristaline. Vroia să pară chipeş, să o ademenească pe mândra Galateea.

Din-naltul munte Etna se desprinde-o colină, ce intră până-n mare. Şi-n locurile-acestea, la poalele colinei, se-ntâlneau Galateea şi cu păstorul Acâş. Stăteau ades de vorbă şi-şi făureau tot felul de planuri minunate…

Numai că, într-o zi, Polifem se coboară din munte pe colină. Îşi pune la o parte toiagul său enorm. Din sân îşi scoate naiul, pe care şi-l făcuse dintr-o sută de trestii, şi începe să cânte… Vuiau în zare munţii, şi marea, zbuciumată, fierbea de-atâta larmă.

Nimfa însă era tocmai atunci cu Acâş la poalele colinei. Vedeau şi-auzeau totul.

Polifem nu ştia că nimfa e pe plajă, o socotea în mare, ascunsă undeva. De-aceea, lăsând naiul, a început să strige spre valurile mării:

— Mai albă eşti, fecioară, ca floarea de măslin şi mult mai dezmierdată ca rodul din grădini. Mai zveltă ca aninul… Eşti mai îmbietoare decât soarele iarna sau decât umbra vara. Mai rumen ţi-e obrazul ca mărul pârguit şi eşti mai majestuoasă ca trunchiul de platan. Mai proaspătă ca gheaţa. Mai dulce ca un strugur. Mai moale decât puful de lebădă… Dar tot tu, Galateea, eşti mai nepăsătoare decât aceste stânci. Mai surdă decât marea… Ah, dacă m-ai cunoaşte mai bine, ai pricepe că ai greşit, fugind din calea mea mereu… Căci partea cea mai mare din aceşti munţi e-a mea… În ei se află peşteri ce sunt tot ale mele, unde nu simţi căldura în vara arzătoare, nici frig în toiul iernii. Şi-n pomii mei sunt fructe ce-atârnă greu pe ramuri, aproape să le frângă. Am vii care dau struguri ca aurul de galbeni. Tu însăţi vei culege, cu mâna ta, şi fragii ce se află-n pădure şi coarna ce se coace în toamna-mbelşugată şi prunele zemoase, care-mi umplu livada şi licăresc prin arbori. De vrei să-mi fii soţie, nu-ţi va lipsi nimica. Pomii cei plini de roade vor fi numai ai tăi, şi turmele, ce umplu păşunea şi pădurea sau sunt închise-n peşteri, vor fi tot ale tale. Ridică-ţi dară capul din valuri, Galateea! Nu mă dispreţui… Eu mă cunosc mai bine. Doar mi-am văzut icoana în unda verde-a apei şi mi-a plăcut de mine. Nici Zeus n-are, poate, un trup atât de falnic şi nişte plete dese, care îmi cad pe umeri, parc-ar fi o pădure. Nu te gândi că părul ce-mi creşte pe tot trupul ar fi o urâciune. Copacul fără frunze nu are frumuseţe, nici calul fără coamă. Am doar un ochi în frunte, dar el îmi e destul. Ce? Soarele din ceruri nu este numai unul? Şi nu le vede toate? … Să-ţi mai adaug că zeul Poseidon îmi e tată şi că-ţi va fi şi ţie, dacă vei fi soţia lui Polifem, uriaşul? … Ascultă-mi rugămintea… Dispreţul tău mă arde mai rău decât un fulger… şi fii soţia mea! …

Apoi, sfârşindu-şi vorba, ciclopul Polifem îşi ia din nou toiagul şi porneşte pe ţărm. Deodată, îi vede pe cei doi. Îi vede şi răcneşte:

— Aici eraţi? Mişei! … şi eu care credeam că nimfa mă ascultă… De-acolo, de pe ţărm, râdeaţi de mine… voi… Dar e ultima oară când vă găsiţi alături… Acuma s-a sfârşit! …

El prinde-n braţe-o stâncă şi o ridică-n sus. Nimfa se zvârle-n apă. Acâş strigă cu groază:

— Ajutor, Galateea! …

Numai că Galateea nu cuteza să iasă din mare, să-l ajute. Cine-ar fi cutezat să-nfrunte pe uriaş?

Şi stânca îl zdrobeşte pe bietul păstoraş şi sângele lui curge, fierbinte, printre pietre.

Ce-a plâns sărmana nimfă. Şi-a implorat pe zei, ca să-şi pogoare mila peste sărmanul tânăr zdrobit de Polifem.

Şi-atunci, legenda spune c-a ţâşnit cu putere, din stâncă, un izvor… şi-n jur au crescut trestii. Şuvoaiele-mpletite s-au transformat în râu, un râu cu apă rece, numit de nimfă: Acâş, în amintirea celui ucis de Polifem şi-a dragostei pierdute…

Note:

1. Marea, cu apa ei albastră sau verde-vineţie, cu forţa ei nemărginită, i-a înfricoşat şi i-a atras întotdeauna pe elini. Marea scălda pământurile Ior din toate părţile, parcă le îmbrăţişa. Ea îi purta pe valurile sale, spre aventuri şi fapte glorioase. Dar tot ea le zdrobea corăbiile, pe vreme de furtună, izbindu-le de stânci şi învăluindu-le în giulgiul nemăsuratelor genuni. Desigur, sus, în cer, după credinţa lor, se afla Zeus, veghind cu fulgerele în pumni asupra muritorilor. Însă acolo, lângă ei, se afla marea. „Şi cine cârmuieşte oare marea? se întrebau de multe ori elinii. Cine dezlănţuie deasupra ei noianul vânturilor despletite? Cine o zguduie până în adâncuri şi o năpusteşe peste ţărmuri? Cine ridică insulele din valuri, sau cine este acela care le cufundă?” După puterea cerului, fără îndoială, nu era alta mai teribilă decât a mării. Această forţă a mării trebuia înduplecată. De aceea, elinii au personificat-o, născocind pe zeul Poseidon. Numele lui vine – după unele păreri – din sanscritul Idaspati, care înseamnă stăpânul apelor. Romanii l-au numit pe acest zeu: Neptun.

2. Tridentul este de fapt o denumire latină a trienei. Cu tridentul sau triena Poseidon putea să dărâme şi munţii, el fiind şi zeul cutremurelor, aşa după cum îl numeşte Homer în versurile sale. Dar în acelaşi timp Poseidon putea să şi zidească, nu numai să dărâme. În urma răzvrătirii lui Poseidon, care se alăturase Herei, cândva, împotriva stăpânului Olimpului, zeul mărilor fusese osândit să zidească o cetate, Troia. Această legendă nu este altceva decât poetizarea acţiunii mării, care poate construi tărâmuri noi, prelungind coastele, prin depunerea de nisipuri, provenite din sfărâmăturile pietrelor aduse de curenţi.

3. Marea Egee se află în partea de răsărit a Mediteranei. Egeea a intrat şi în unele legende marine româneşti, dar aici a căpătat chipul unei bătrâne şi rele vrăjitoare.

4. Calul simbolizează, prin saltul său, izvorul care ţâşneşte vesel din clinele muntoase. Coama lui răvăşită de vânt, în goană, se aseamănă cu valul. Nechezatul lui e ca ţipătul furtunii care aleargă, parcă în tropot, peste aria mării. Are în el parcă şi rezonanţe din ţipetele păsărilor şi ale oamenilor, când marea se înfurie şi îşi răscoleşte adâncurile, urlând, zbătându-se între maluri, de parcă ar vrea să scape din nişte lanţuri nevăzute.

5. Pe o friză din altarul lui Neptun de la Roma şi într-un mozaic de la Pompei se vede scena nunţii zeului mărilor cu fiica lui Nereu, Amfitrita.

6. Această legendă este povestită tot în „Metamorfozele” lui Ovidiu. Despre Polifem, acest fiu al lui Poseidon, se va mai vorbi, pe îndelete, în legenda lui Odiseu sau Ulise. Dealtfel, zeul Poseidon a avut şi alţi feciori monstruoşi la chip sau la fire. Ei simbolizau pentru elini relele pe care le pot săvârşi apa sau unele fiinţe din adâncurile ei.