Hades și Persefona

Legende nu sunt multe despre Hades. Oamenii nu-l iubeau deloc. Chiar numele i-l pronunţau în silă, pentru că Hades era zeul ne-ndurătoarei morţi şi-al umbrelor muncite, în neguri, sub pământ.

Zeus, când împărţise lumea cu cei doi fraţi ai săi, îi dăruise marea lui Poseidon, păstrându-şi pentru dânsul cerul. Iar pentru Hades rămăsese locul întunecat şi trist, numit Infernul1, ţinutul misterios al morţii. De-aceea, poate, Hades, era cel mai posac şi mai nesuferit din rândul zeilor.

În timp ce zeii, în Olimpul lor, cântau şi dănţuiau în râs şi glume, posomorâtul Hades pe tronul lui de aur, din marele-i regat subpământean, nu avea altă grijă decât să cerceteze şi să însemne bine fiece greşeală pe care-o săvârşeau acei de pe pământ.

Venea odată vremea când orice muritor – cum credeau grecii – urma să se coboare în Infern. Şi-acela care-i supărase mai deseori pe zei pleca în Tartar2, să-şi capete osânda necurmată. Ceilalţi porneau – cum vom vedea – spre Insulele fericirii, ale norocului şi păcii, numite şi Câmpiile-Elizee, un fel de paradis al desfătărilor şi bucuriei.

UN ZEU MEREU LA PÂNDĂ.

Ca să-i pândească, nevăzut, pe muritori, ursuzul Hades avea o cască fermecată3. Dacă-şi punea pe frunte această cască albăstrie, cum sunt văzduhurile-n zări, nu mai putea să-l vadă nimeni, şi zeul, ajutat de genii4 şi de zeiţe-ntunecate, putea să-şi împlinească voia, şi-i pedepsea pe muritori. Geniile îi căutau pe-aceia care nesocoteau Olimpul. Pe urmă cercetau şi pe-alţii: pe cei lipsiţi de omenie, care nu ospeţeau drumeţii sau cerşetorii sau străinii, duşi de nevoie prin Elada. Căutau pe criminali, sperjuri, pe trădătorii din războaie, şi-i urmăreau cu multe rele, nenorociri şi griji şi boale… Le insuflau adesea patimi ce-i împingeau către pieire şi îi izbeau fără cruţare, până ce-i nimiceau cu totul… Atuncea se ivea Tanatos, purtând o mantie ca smoala, pe umeri două aripi negre şi-o sabie în mâna dreaptă. Tanatos era moartea însăşi5. El smulgea umbra celui dus. Iar umbra o lua zeul Hermes, crainicul tatălui ceresc6, s-o ducă-n tristele adâncuri ale lui Hades.

Drumul către tărâmul morţii trecea prin nişte peşteri negre şi mlaştini verzi, ce răspândeau miasme grele şi-i ameţeau pe călători. Pe acest drum se aflau genii tăcute, hâde, răutăcioase, ce-aduceau lumii jalea, teama, bătrâneţea, grijile, boala, sărăcia, foamea şi chinul, şi războiul. Ele i-opreau pe călători şi le spuneau cuvinte grele sau îi loveau cum le plăcea. Dar Hermes nu întârzia. Zeii nu se temeau de genii. Şi ajungea numaidecât la graniţele întunecatului tărâm, înconjurat de râul Stix7, de nouă ori, ca într-un ghem.

În calea lui, către palatul zeului Hades, mai trecea şi peste râul Aheron8. Dar umbrele nu puteau trece, decât dacă plăteau lui Haron, luntraş bătrân, un ban de aur, sau de argint sau de aramă. Morţii-şi ţineau în gură banul. Iar cel ce nu-l avea cu dânsul mai zăbovea pe-aceste maluri un veac întreg, ba şi mai bine…

Ceilalţi, de cum treceau de apă, zăreau o poartă larg deschisă către palatele lui Hades, palate despre care credeau grecii că-s făurite din argint. Şi, lângă poartă, se-afla Cerber, monstrul cel cu trei capete. Pe capete se foiau şerpi, ce şuierau necontenit şi-şi ridicau spre călători gâtlejuri vinete, solzoase. Câinele îi lăsa să intre pe poarta mare, larg deschisă; dar cine pătrundea acolo nu mai putea, în veci, să iasă, căci Cerber îi sărea în cale şi-l alunga iar înlăuntru.

Şi încă mai spuneau elinii că umbra unui mort, trecând de locul străjuit de Cerber, venea în faţa judecăţii, cât timp sta Hermes în Infern.

Cei ce erau învinuiţi de zeul Hades c-ar fi călcat poruncile vreunui mare olimpian, şi mai ales ale lui Zeus, erau pe loc zvârliţi în Tartar.

Iar ei cădeau de-a rostogolul, pe-o cale tot atât de lungă, cât e din cer pân’la pământ. Aici, înconjuraţi de ziduri şi-un râu de foc şi de scântei, închişi cu-o poartă, făurită din diamantul cel mai tare, ce nu putea fi sfărâmată, gemeau în chinuri osândiţii.

Acolo se găsea Tantal9, un rege care, aflându-se odată la un ospăţ, pe muntele Olimp, se mâniase, fiindcă zeii aveau ambrozia şi nectarul şi-l păstrau numai pentru ei. Ca să răzbune nedreptatea, luase merindele cereşti şi le dusese pe pământ, dându-le muritorilor. El mai dezvăluise încă şi din secretele lui Zeus, şi-i vestise pe pământeni despre ce se punea la cale pe seama lor, sus, în Olimp, aşa ca ei să se ferească.

Pentru toate aceste fapte, Tantal a fost silit să-ndure foamea care sfâşie trupul, setea ce pârjoleşte pieptul şi spaima cea nimicitoare. Călăii l-au vârât în apă, într-un lac limpede şi rece, până la brâu. Să vadă apa şi să-i fie sete. Au coborât pe lângă dânsul ramuri din pomii de pe ţărmuri. Ramuri cu rodii şi naramze, mere, şi pere, şi smochine. Să simt-aroma că-l îmbată. Să-i crească foamea fără margini.

Dar cum se apleca spre apă, să-şi ude buzele uscate de setea care-l mistuia, apa se retrăgea spre maluri. Şi cum căta să-ntindă mâna, să ia o fructă de pe ramuri, să-şi potolească puţin foamea, de veacuri lungi neostoită, toţi pomii îi piereau din faţă.

O stâncă grea şi colţuroasă sta doar oleacă agăţată deasupra lui, gata să cadă şi să-l strivească sub povară.

Bătrân, cu barba colilie, străvechiul rege sta în apă, sub întreita suferinţă, bătut cu bicele de genii, zgâriat cu gheare ascuţite, batjocorit şi zi, şi noapte… şi frica-i măcina puterea, doar cât privea puţin spre stâncă. Şi el striga mereu lui Hades:

— Zeu blestemat, ajungă-ţi chinul!

Dar Hades, încruntat pe tronu-i, nici nu se ostenea s-audă…

IXION ŞI SISIF.

Si tot în Tartar mai era un rege din Tesalia, cu numele de Ixion. El îndrăznise să-şi înalţe ochii către zeiţa Hera şi să îi spună c-o iubeşte.

— O cutezanţă nemaipomenită! … Cum să-şi ridice ochii către Hera un simplu muritor? I-o crimă ce se cade pedepsită în mod pilduitor! strigaseră toţi zeii.

— De ce? îi întrebase Ixion. Voi, zeii, nu alergaţi după soţii şi după fete de muritori? Nu le minţiţi? … Şi însuşi Zeus, cât e el de mare, n-a înşelat atâtea pământene? …

— A! … Dacă Zeus ar fi vrut să aibă în braţele-i nemuritoare pe soaţa ta, i-au răspuns zeii, era o cinste şi o fală, şi pentru ea, şi pentru tine… Dar tu, un om de rând, să caţi spre slavă, spre o zeiţă olimpiană? Netrebnice, ai să plăteşti amarnic!

Şi l-au zvârlit în Tartarul lui Hades, l-au ţintuit pe-o roată de aramă, încinsă bine-n flăcări, şi l-au legat, în loc de lanţuri, cu şerpi oribili, reci şi umezi ce-l otrăveau muşcându-i trupul. Iar roata se-nvârtea întruna, în timp ce Ixion, sărmanul, ţipa şi se zbătea de groază.

Se mai găsea-n acele locuri Sisif, regele din Corint, cel care îi dezvăluise lui Asopos fapta lui Zeus: crima de-a-i fi răpit copila ce purta numele Egina.

De ciudă şi mânie, Zeus, aflând, că este dat de gol, l-a azvârlit pe Sisif în Tartar. Cei trei judecători, pe care îi avea Hades în Infern, l-au osândit să se trudească pe veşnicie. El trebuia să urce-o stâncă pe-un munte-nalt, nespus de-nalt. Cu trudă şi cu suferinţe urca sărmanul până sus; da’ndată ce-ajungea pe culme, o eumenidă se ivea, îi smulgea stânca şi-o azvârlea la poalele acelui munte. Şi iar pornea Sisif s-o urce cu osteneli ne-nchipuite. Sudoarea îi curgea-n şiroaie. Trupul îi tremura ca varga. Abia putea să mai respire, dar nu-ndrăznea să se oprească, pentru că genii infernale învârteau bice făurite din zeci de şerpi încolăciţi şi îl izbeau necontenit. Sângele îi curgea şiroaie, din trupul vlăguit de trudă.

Desigur că pe lângă-aceştia mai erau mii şi mii de umbre, ce îndurau pedepse crunte, cum hotărau judecătorii, sub ochiul ager al lui Hades.

E drept că unii dintre oameni: cei ce slăviseră pe zei, ca şi cei drepţi, viteji şi vrednici, erau trimişi pentru odihnă în nişte locuri minunate. Hades îi răsplătea anume, ca să le fie la toţi pildă şi să-mplinească pământenii, cu umilinţă şi cu teamă, legile aspre, hotărâte de către Zeus, pentru toţi.

Pe-aceştia îi duceau cu cinste în Insulele fericirii, ale norocului şi păcii, numite de cei vechi Câmpiile-Elizee10.

Aici, la marginea lumii, era o ţară-ncântătoare. Nu era frig, nici cald, nu bătea vântul. Abia de respira Zefirul, împrospătând mereu văzduhul. Şi umbrele se desfătau în cântece şi danţ şi lupte, pe pajiştile-nmiresmate. Durerea nu se cunoştea. Tot ce fusese întristare aici era de mult uitat. Nu stăpânea decât plăcerea şi bucuria şi răsfăţul…