Delfinii o peţesc pe Amfitrita

Și au pândit şireţii când nimfa – mulţumită că zeul a plecat – ieşea pe ţărmul mării să se-nsorească o clipă.

Jucându-se, delfinii s-au apropiat de coasta unde – în iarba verde – se odihnea fecioara. Ea ridicase capul, vrăjită fără voie de jocul cel zburdalnic, de tumbele ghiduşe, de salturile repezi ce le făceau delfinii.

Privind astfel spre dânşii, deodată se trezeşte c-o piatră azvârlită de un delfin, în iarbă. Era, precum se spune, un mărgăritar mare, c-o strălucire vie, ce-mprăştia lumină pe toată coasta mării şi o umplea de vrajă. Nedumerită încă, fecioara nereidă aude pe delfini:

— O, preafrumoasă nimfă, stăpânul nostru este, după stăpânul Zeus, cel mai bogat din lume. Palatele de aur, cleştar şi diamante, aflate în Egeea, au munţi de avuţii, şi tot ce vrea din lume Poseidon dobândeşte. Puterea lui e mare, şi ea nu-i întrecută decât de dragostea ce-o are pentru tine. Căci el te vrea soţie. Şi ce fecioară oare nu s-ar simţi-ncântată să-i fie lui domniţă, stăpână peste ape? Asemenea iubire nu mai găseşti în lume… Ascultă-l deci, copilă, şi fă cu dânsul nunta. De nu primeşti, Poseidon, îndurerat, sfă-râmă şi insule, şi ţărmuri şi numai tu, fecioară, ai să fii vinovată faţă de zei şi oameni de-o astfel de năpastă… Blestemele-or să cadă asupra ta, să ştii…

Auzind vorbele ce le rosteau delfinii, frumoasa nereidă, de spaimă pentru dânsa, de milă pentru oameni – pe cât spune povestea – s-ar fi înduplecat.

Delfinii l-au vestit îndată pe Poseidon că nimfa se-nvoieşte a fi soţia lui.

Zeul s-a repezit spre peştera în care s-adăpostea mireasa şi, cu glasul tunător, a-anbiat-o să vie alăturea de el5.

Ea sa urcat în carul tras de-o sută de monştri, carul de sărbătoare cu care trecea zeul peste aria mării. Poseidon, plin de fală şi plin de mulţumire, a strâns în mână frâul, şi monştrii au pornit.

În jurul lor săltau nimfele nereide, ţinând în braţe lire, cântând cu toate-n cor, în cinstea Amfitritei, în vreme ce cortegiul avea în fruntea lui pe oceanida Doris, purtată tot de-un monstru. Dânsa ducea în mână făclia cununiei. Astfel au mers cu fală şi-au intrat în palatul puternicului zeu, unde s-a făcut nunta.

Sfârşindu-se cu nunta, au venit la Poseidon cei doi delfini isteţi ce peţiseră fata.

— Mărite, au spus dânşii – în limba lor, desigur – când ne-ai trimis în lume, să găsim locul unde se-ascundea Amfitrita, ai zis cu voce tare că ne vei da la nuntă răsplata cuvenită… Acum o aşteptăm. Căci uită-te, mărite, mireasa-i lângă tine…

— Cuvântul mi-l voi ţine, a glăsuit Poseidon. Răsplata o veţi primi pe loc.

Şi şi-a întins tridentul. A prins pe el delfinii şi i-a zvârlit în cer, ţintuindu-i pe boltă, şi i-a strigat lui Zeus:

— Îngăduie, slăvite, o nouă constelaţie: a celor doi delfini!

— Să fie precum vrei, i-a dat răspuns îndată trufaşul său fârtat.

Aşa spuneau elinii că s-a ivit pe boltă frumoasa constelaţie a celor doi delfini.

Pe urmă Amfitrita i-a născut lui Poseidon un fecior cam ciudat, ce se numea Triton. Triton era ca zeii, din creştet până-n brâu, doar părul i-era verde şi-ncununat cu trestii. De la mijloc încolo feciorul lui Poseidon era ca un balaur. Şi el avea o scoică mare şi răsucită. Dacă sufla în scoică, marea se-nvolbura, urla înverşunată, sau, alteori, furtuna se potolea pe loc.

Triton a fost acela care, suflând în scoică, a rechemat la matcă puhoaiele hoinare din râuri şi din mări, când s-a sfârşit potopul.

În acest zeu, elinii vedeau însăşi furtuna, marea dezlănţuită, ce geme mânioasă, lovindu-se de ţărmuri. El era, pentru zeul stăpânitor al mării – ca Hermes pentru Zeus – pristavul de credinţă. De-aceea locuia, alături de-Amfitrita şi tatăl său, Poseidon, în palatul de aur, cleştar şi diamante, din apele Egeei.