Se depărtase vânătorul. Abia se mai vedea deasupra mării, cât un punct mic, pierdut în zare. Atunci Apolo a strigat-o pe sora sa, pe Artemis, cu voce blândă, prefăcută:
— Surioară, vino iute-ncoace! … Ai spus de-atâtea ori că-n vânătoare nu-i nimenea pe lume să te-ntreacă. Azi aş dori să-mi dai şi o dovadă. De-o fi cumva să izbuteşti, sunt gata să-ţi recunosc şi eu întâietatea, şi chiar să spun că eşti mai pricepută în tragerea cu arcul decât mine. Te învoieşti?
— De bună seamă, frate. Care-i ţinta? … Să-mi iau doar arcul… şi să trag cu grijă.
Şi Artemis şi-a-ntins îndată arcul. A pus în strună o săgeată.
— Ia uită-te acolo! Vezi, surioară, un punct micuţ şi palid, care-i gata, aproape gata, să dispară? …
— Îl văd. I-o pasăre, pesemne…
— Poţi s-o ţinteşti? …
— Glumeşti, Apolo! a zis zeiţa, sigură de dânsa. Să nu ating astfel de ţintă? … De-ar fi mai mică – o părere; de-ar fi departe, peste lume, tot o lovesc. Priveşte-aicea! …
Ochind, zeiţa-ntr-o clipită şi-a slobozit săgeata ei spre punctul mişcător din zare, ce-abia-abia se mai vedea în depărtările albastre.
Săgeata a străpuns văzduhul strălimpede al dimineţii şi s-a înfipt de-a dreptu-n ţintă.
S-a auzit un răcnet groaznic şi Orion s-a prăbuşit.
Marea s-a-mpurpurat de sânge şi-n slăvi a prins să se jelească Eos, cu voce ascuţită:
— Artemis, mi-ai ucis iubitul! …
Artemis, fără să-i răspundă, s-a avântat pe-un nor de aur. S-a repezit spre locul unde zăcea în valuri vânătorul şi l-a cuprins în braţe-ndrăgostită. Şi, copleşită de durere, i-a implorat lui Zeus învoirea să-l urce între constelaţii, pe dragul ei, pe Orion, ca să nu piară cu desăvârşire, să poată ea să-l vadă, zilnic.
Zeus, stăpânul, s-a-nvoit, văzând atâta întristare, şi l-a urcat pe vânător pe boltă. E constelaţia ce se numeşte, după legendă, Orion. Ea se iveşte la-nceputul verii şi piere aproape de sosirea iernii, când prind să cadă ploile pe mare. Aceste ploi sunt poate lacrimi, precum se cântă în poeme. Lacrimi vărsate de zeiţe…
Ca să nu fie singur Orion pe boltă, Artemis s-a rugat de Zeus să-i dea tovarăş, lângă el, pe câinele ce-l însoţise, în timpul vieţii, la vânat. Aşa se face că e-n cer şi Sirius, stea sclipitoare, ce se zăreşte bine vara, în constelaţia Câinele mare.3