Cora se întoarce la Demetra, dar…

— a coborât Hermes la zeul morţilor, rugându-l s-o lase liberă pe Cora. Şi Hades n-a avut ce face, a trebuit să se supună. Dar el a dat Corei să guste – mai înainte de-a pleca – din jumătatea unei rodii12.

Mâncând-o, Cora se legase să se-ntoarcă iar la Hades. Şiretul zeu ţinea s-o aibă pe mândra Cora, să n-o piardă în nici un chip, ca să-i însenineze viaţa în mult prea tristele-i ţinuturi.

Călăuzită deci de Hermes, Cora s-a-ntors cu voie bună la mama sa, sus pe pământ. Mama şi-a strâns copilă-n braţe, dar, bântuită de un gând ce-o-nspăimântase mai de mult, a întrebat-o de îndată:

— Nu cumva-ntunecatul Hades ţi-o fi dat fructul unei rodii, să guşti dintr-însul la plecare?

Fata nu prea vroia să spună. I-era ruşine… I-era teamă… dar până la sfârşit a spus. N-ar fi putut s-ascundă taina aceleia ce-i era mamă.

Aflând Demetra despre fapta ce-o săvârşise iarăşi Hades, i s-a dus toată bucuria şi-a început să se jelească:

— Aşadar tot vei fi pierdută, copila mea? … De tine tot n-o să am parte! Însă – s-a învolburat zeiţa – dacă-i aşa, să afle Zeus că nici Demetra nu se lasă… Pământul tot nu va da roadă şi or sa rămână pustiite păşuni, ogoare şi livezi… şi toate fiinţele-or să piară… Şi am să văd dacă-i dă mâna lui Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul lui să nu mai fie nici foc, nici jertfe şi nici preoţi…

— Nu! … Nu te mânia, zeiţă, s-a auzit atunci o voce. Grăia din slavă însuşi Zeus. Şi află ce am hotărât eu: fata va sta la soţul său, la Hades, numai o parte, o treime din timpul cât durează anul. Restul – două treimi din an – va fi cu tine, cu noi toţi…

— Va sta alăturea de mine două treimi din an, stăpâne? … Doar o treime lângă Hades? Îţi mulţumesc. Eşti stăpân drept şi tare vrednic…

Îndată a făcut zeiţa un semn cu mâna spre ogoare, şi totul a-nverzit ca-n farmec, şi-a înflorit, a dat şi roadă. Iar oamenii au prins s-adune belşugul grânelor din holde, şi animalele flămânde nu pridideau să se hrănească, după-ndelungata ajunare. În temple s-au aprins iar focuri, să ardă jertfele aduse, şi fumul s-a-nălţat spre slavă, în stâlpi tremurători şi palizi, purtând miresmele plăcute în cer, la nările lui Zeus. Şi el, simţind fumul din jertfe, privea zâmbind către Demetra, ce îşi strângea în braţe fata şi-o săruta cu foc pe frunte şi pe obrajii ca bujorul.

Şi-astfel, cum hotărâse Zeus, de-atunci, în fiecare an, Cora stătea pe lângă mamă, de primăvara până toamna, şi iarna cobora la Hades13…

Demetra s-a-nvoit să facă nuntă copilei ei cu Hades. Legendele nu povestesc, dar fără nici o îndoială că o fi fost o nuntă mare, căci Hades se asemuia şi cu Poseidon şi cu Zeus în măreţie şi putere faţă de zei şi pământeni.

După această întâmplare, Corei i s-a mai dat un nume: Demetra i-a zis Persefona14. Iară lui Hades i s-a spus, nu numai Hades, ci şi Pluto15, adică zeul cel bogat. Era bogat, având pe Cora. El care nu găsise-o nimfă să-l însoţească sub pământ, avea pe Cora – Persefona – chiar dacă nu stătea-n Infern decât o parte dintr-un an. El, zeul morţilor şi-al groazei, era acum la rând cu toţi. Era bogat şi mulţumit, la fel ca zeii din Olimp…