Note:

1. Deşi denumirea de Infern, dată ţinutului lui Hades, este de origine latină, totuşi o folosim în povestirea noastră, fiind mult prea cunoscută.

2. Tartarul este asemeni iadului, despre care se vorbeşte în legendele noastre, în care geniile infernale au fost transformate, după cum se ştie, în draci.

3. Când grecii l-au născocit pe Hades, au vrut, de bună seamă, să întruchipeze prin el tot ce se află în adâncimile pământului. Ei auzeau venind de-acolo zgomote surde, ameninţătoare, şi nu aveau de unde să ştie că sub pământ se află magmă, gaze şi ape subterane ce îşi căutau ieşirea din închisorile de piatră. Atunci, elinii îşi spuneau cu teamă: „Ce se aude şi ce-ar putea să fie în străfunzimi, sub scoarţa pământească? Cu siguranţă că mai este acolo o altă lume neştiută nouă!”

Mai observaseră că orice vietate care murea era cu timpul putrezită şi transformată în ţărână. Părea că o fiinţă nevăzută le absoarbe trupul în adâncimile negre. Şi au numit pe acest zeu: Hades.

Hades însemna: nevăzutul. Ca să justifice şi faptul că Hades este nevăzut, au creat şi legende prin care arătau că fratele lui Zeus primise în dar, de la ciclopi – în vremea luptei cu titanii – casca lui fermecată, albăstruie.

4. Geniile Infernului erau: harpiile, eriniile şi eumenidele hidoase, care purtau în pletele zburlite şerpi veninoşi, şi bice-n mâini.

În tragediile care ne-au rămas din antichitate, cum sunt: „Edip” a lui Sofocle, „Oreste”de Euripide etc, se văd adeseori aceste genii necruţătoare, care îi urmăresc pe oameni şi îi nimicesc până la urmă.

5. Elinii îşi închipuiau moartea sub chipul unui bărbat tânăr, cu barbă. Legendele noastre populare, în schimb, ne-o înfăţişează sub forma unei bătrâne oribile, sau, cel mai adesea, ca un schelet, cu o mantie neagră pe spate, purtând, în loc de sabie, coasa cu care retează firul vieţilor omeneşti.

6. Zeul Hermes cel înaripat s-a transformat, în legendele noastre şi ale altor popoare, sub influenţa religiei, în îngerul care duce morţii până la porţile raiului sau ale iadului, după cum sună poruncile lui Dumnezeu.

7. Pe râul Stix se jurau zeii. Acest jurământ era cel mai grozav din Olimp. Cine-şi călca jurământul pe râul Stix, chiar dacă ar fi fost Zeus în persoană, trebuia să stea, un an întreg, într-o stare asemeni morţilor, şi alţi nouă ani nu avea voie să se amestece cu ceilalţi zei, nici să ia parte la consilii sau ospeţe. De fapt râul Stix, numit mai târziu Mavronero, este un râu obişnuit care, provenind din trei izvoare, se aruncă în Cratis şi apoi se varsă în golful de Corint. Râul curgea printr-un ţinut arid, pietros, misterios şi înfricoşător (astăzi, de bună seamă, mult schimbat de oameni) şi se precipita din înaltul unor stânci de granit roşu, asemeni unui şuvoi negru, într-un fel de gură ca de vulcan. De aceea elinii, cu fantezia lor bogată, au născocit legenda că râul se ducea sub pământ şi înconjura de nouă ori Infernul. Ei credeau că acela care sorbea din acest râu era cuprins de îngheţul morţii.

8. Celelalte trei râuri ale Infernului erau: Aheronul – râul spaimelor, Piriflegetonul – râul de foc, şi Cocitul – râul plânsetelor. Aceste râuri curgeau în mlaştinile Aherusiade, unde umbrele îndurau suferinţe, după mărimea vinovăţiei lor faţă de zei. Doar cei socotiţi prea vinovaţi erau de fapt aruncaţi în Tartar, locul groazei, în cele mai afunde tainiţe ale Infernului, de unde nu mai ieşeau niciodată.

9. Tantal era legendarul rege al oraşului Sipilos, din Lidia – Asia Mică. De la numele şi suferinţele lui a rămas expresia de chinuri tantalice, adică suferinţe fără seamăn.

10. Câmpiile-Elizee pot fi asemuite cu raiul sau paradisul din legendele noastre şi ale altor popoare.

11. Demetra se chema la romani Ceres, zeiţa holdelor şi a bogăţiei de cereale.

12. Rodia era fructul iubirii, după cum socoteau elinii. Soţiile dădeau soţilor lor jumătatea unei rodii, când plecau în lume după aventuri războinice sau negoţuri, sigure fiind că ei le vor păstra statornici credinţa şi se vor înapoia acasă. Tot aşa face şi Hades la plecarea Corei pe pământ.

13. Zeiţa Cora întruchipa pentru cei vechi sămânţa care încolţeşte şi dă roadă, ea fiind fiica Demetrei – holda cea bogată – şi a lui Zeus – cerul care dă ploaia, căldura şi lumina. După strângerea recoltei, sămânţa este vârâtă în pământ, pe timpul iernii, până primăvara, când va încolţi din nou. Elinii au poetizat acest fenomen, spunând că zeiţa Cora este adăpostită iarna în adâncul negru al pământului, adică în tărâmul lui Hades. Este timpul când Cora stă la soţul său.

14. Numele Persefonei se pare că ar însemna în limba greacă veche: „cea pierdută prin moarte”, pentru că Demetra o pierduse la început pe fiica ei, când fusese răpită de zeul stăpân peste morţi. Romanii i-au spus Proserpina. Tema mamei care îşi caută copilul răpit a intrat apoi în folclorul tuturor popoarelor, sub diferite variante, mai ales la popoarele slave, latine şi chiar germanice. Opere plastice au fost de asemeni create pe această temă. Bătrânul Pliniu ne povesteşte despre o „Răpire a Proserpinei”, zugrăvită de Nicomahos, un pictor din antichitate. Alte două frumoase picturi sunt ale lui Rubens şi Tizian. Ne impresionează mai ales pictura lui Tizian, în care caii cei negri, înhămaţi la carul lui Hades, par vii, încât aştepţi parcă să sară de pe pânză, ca-n versurile lui Ovidiu: „Răpitorul porneşte-acum carul său cu toată iuţeala. Şi telegarii şi-i mână în goană, strigându-i pe fiecare, pe nume…”

Mai cunoaştem un grup de marmură, de o negrăită frumuseţe, sculptat de Girardon. În acest grup o vedem pe Cora-Persefona – răpită de zeul Hades. Florile pe care zeiţa le culesese abia din livadă au căzut jos, şi zeul calcă brutal pe ele. Fata plânge şi îşi înalţă mâinile spre cer, strigându-şi în ajutor nimfele surate, pe mama sa şi pe tatăl său, Zeus. Aşa cum este aici înfăţişată, ea exprimă, mai bine decât orice, simbolul elin al vegetaţiei pălită de vânturile repezi ale toamnei.

15. Într-o pictură veche, de pe un vas, îl vedem pe Hades-Pluto – ducând în mână cornul abundenţei. Numele Pluto, împrumutat şi de latini, înseamnă bogătaşul. Aceasta pentru că Hades nu era numai zeul nevăzut şi misterios din adâncuri, care primea morţii. El găzduia şi plantele, sub formă de seminţe, iarna. Mai avea în spinare şi toată avuţia de minerale şi metale. Iată în ce consta bogăţia lui Hades-Pluto. De la ultimul lui nume s-au creat cuvintele plutocrat – cel puternic prin bogăţia lui – şi plutocraţie, adică domnia unei mâini de bogătaşi asupra celor mulţi şi obidiţi.