Hades vrea să se însoare

Dar să ne-ntoarcem iar la Hades… Legendele ne-arată despre dânsul că se simţea-ntr-o vreme singur şi hotărâse să se-nsoare. Şi fiind el zeu atât de mare, frate cu Zeus şi Poseidon – având a treia parte-a lumii-n stăpânire – a dat de ştire pretutindeni că-i dornic să-şi găsească o soţie.

A aşteptat un timp… Însă degeaba! … Nici o zeiţă nu voia să plece de bună voie în regatul sumbru, pe care-l stăpânea, cu fală, Hades. Nici o zeiţă n-ar fi vrut să vadă mereu, pe lângă ea, chipul lui Hades: bărbos, posomorât şi rece. Şi, dându-şi seama zeul morţii c-aşteaptă – fără nici o speranţă – atâta vreme, s-a hotărât să-şi fure o mireasă.

Şi-a trimis slugile să cerceteze cam ce zeiţă a rămas nemăritată. Care e mai frumoasă şi mai blândă? Care e demnă să ajungă stăpână-ntr-un ţinut atât de mare?

N-a trecut mult şi-a venit ştirea că sora mijlocie a lui Zeus, zeiţa holdelor, Demetra11, ar fi având o fiică minunată. Se cheamă Cora şi-i frumoasă, mai-mai s-ajungă pe-Afrodita… La fire este potolită. Este cuminte, înţeleaptă. E numai bună de stăpână într-un ţinut unde se află tristeţea cu tăcerea laolaltă, sub apriga domnie a lui Hades.

Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Ştia prea bine că Demetra, zeiţa holdei însorite, n-o să i-o dea pe Cora de nevastă. Şi-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era părintele fecioarei, născută din iubirea cu Demetra.

— Mi-ai dat acest ţinut subpământean, o fi spus Hades, în care oamenii nu vin cu bucurie… Zeii la fel… De-aceea nu-mi găsesc soţie. Şi s-ar cădea, la o nevoie, să-mi dai un ajutor. N-ai vrea să mi-o dai de nevastă pe fiica ta şi a Demetrei? …

Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades, şi-o fi răspuns:

— Ţi-o dau, desigur, căci îmi eşti frate şi-un zeu vrednic… Numai de poţi s-o iei. Demetra pururea veghează asupra ei ca o tigroaică.

— N-ai grijă în privinţa asta, o fi grăit iar zeul Hades. Destul că nu-mi stai împotrivă tu, tatăl ei…

Şi Hades a şi pus la cale cum s-o răpească pe fecioară.

Se povesteşte că-ntr-o zi frumoasa fată se afla cu nişte nimfe prin livadă şi culegea zambile, roze, flori de şofran şi violete.

Deodată, Cora mai zăreşte şi un narcis, o plantă mândră, cu-nfăţişare uimitoare. Narcisul răsărit acolo avea o sută de tulpine şi fiecare avea flori cu un parfum atât de tare, că năpădise tot pământul, întreaga mare şi chiar cerul.

Cora, uimită de narcisul atât de neobişnuit, s-a îndreptat spre el, să-l rupă. Dar când şi-a-ntins zglobie mâna spre acea floare minunată, pământul s-a deschis în faţă-i. În tropot au ţâşnit afară caii cei negri ai lui Hades, târând un car măreţ de aur. Din car, cu braţele-i vânjoase, a prins-o, ca-ntr-un cleşte, Hades. Şi carul, ocolind livada, a pierit iarăşi în adâncuri. Se petrecuse totul iute, cât scăpărarea unui fulger. Nimfele ce erau de faţă nici n-apucaseră să-l vadă pe răpitorul mândrei Cora, scumpa copilă a Demetrei.

Se auzise doar un strigăt:

— Săriţi! … Săriţi voi, zei sau oameni! …

Şi ţipete… plâns cu suspine… Apoi un geamăt lung de groază… Pământu-şi închisese bolta. Pierise carul ca năluca.

„Cine fusese? Cine? Cine? …” N-aveau de unde să mai afle. Şi nimfele plângeau:

— Demetra! … Îţi dăm o veste dureroasă. Copila ta gingaşă, Cora, a fost răpită… Blânda fată… De cine? Unde? Nu se ştie! … A fost însă furată Cora…

În deznădejdea ei, Demetra şi-a pus pe umeri un văl negru şi, luând toiagul drumeţiei, a şi plecat în lumea largă, doar-doar o va găsi pe Cora.

I-a întrebat pe zei, pe oameni. Dar nimeni nu aflase taina. Iar Zeus se ferea s-o spună. Şi nouă nopţi şi nouă zile a colindat pe văi şi dealuri, prin grote şi pe creste sure, în insule, păduri umbroase, livezi, păşuni, câmpii cu grâne. Ea lumina aceste locuri cu două torţe mari: doi brazi, aprinşi cu vâlvătăi în Etna.

Însă n-a dat de urma Corei…

Şi negăsind-o nicăiesri pe fiica ei, s-a mâniat atât de tare, încât a pustiit tot rodul ce-l dase glia-n acel an.

Cădeau şi grânele uscate, şi pomii îşi pierdeau belşugul; şi tot ce se afla-n grădină, şi chiar păşunea vestejise, iar turmele piereau, flămânde.

— Nimica n-o să mai rodească… Oamenii vor muri de foame… şi zeilor n-o să le-aducă nici rugi, nici sacrificii, nimeni! … zicea zeiţa, îndârjită.

Văzând că nu e glumă, Zeus l-a trimis repede pe Hermes s-o potolească pe Demetra. Să vadă ce e de făcut, cum s-o împace pe zeiţă.

— Cât timp eu n-am să-mi văd copila, pământul n-o să mai rodească! … a spus Demetra, neclintită.

Iar Zeus s-a temut.

— Rămânem fără sacrificii… Să zbori până la Hades, Hermes, şi cere-i să-i dea drumul Corei, să se întoarcă la Demetra.