Hestia și Demetra

Dintre copilele lui Cronos, Zeus pe Hera şi-o făcuse soaţă. Demetra se-ngrijea de holde şi de livezi şi de grădini. Iară Hestia1 păzea focul. Nu focul slăvilor înalte, ţâşnind în fulgere spre oameni. Nici focul clocotelor surde, arzând pământul în adâncuri, ci focul caldelor cămine, focul pe care ardeau jertfe. Focul, care-n-semna iubirea din mijlocul aceleiaşi familii, credinţa pe care şi-o datorau întotdeauna părinţii şi copiii, între ei.

Toate acestea se întrupau cu măreţie în cea dintâi copilă a lui Cronos: Hestia.

Îndată după doborârea zeului Cronos, Hestia, fiind eliberată, ceruse fratelui său dreptul de a rămâne-n veci fecioară, deşi Poseidon, şi mai târziu zeul Apolo, ar fi dorit-o de soţie.

Zeus încuviinţase ruga sorei sale mai mari, căci farmecele Afroditei nu au atras-o niciodată pe-această fată a lui Cronos. Şi, pentru-această puritate, zeiţa mai primise dreptul de-a fi slăvită-n orice templu, şi-n fiecare casă din Elada. Mai înainte de a se face vreun sacrificiu oricărui zeu, oamenii trebuiau să săvârşească o libaţiune, cântând-o pe Hestia, sau focul ce urma să ardă jertfa.

La ceasul de odihnă al amiezii sau seara, osteniţi de muncă, bărbaţii şi femeile se adunau cu toţii-n jurul vetrei, în care focul pâlpâia voios, şi cel mai vârstnic dintre dânşii făcea o libaţiune cu vin, ulei, sau măcar apă, vărsând câteva picături pe vatră.

— Ţie ne închinăm, Hestia, şopteau cu toţii. Păstrează-ne uniţi, în fericire, feriţi de boale şi alte rele…

Şi se plecau smeriţi spre flăcări.

Iar când se-nfiripa o casă nouă, când un fecior se însura, el lua din vatra părintească scântei cu care-aprindea focul pe vatra lui abia zidită2, după poruncile zeiţei.

Alte poveşti despre Hestia nu se cunosc. Ea a rămas neprihănită, precum jurase-n prima zi, curată cum e însuşi focul de care dânsa se-ngrijea…