Crima lui Ares

Adonis însă râde. Pe faţa lui zeiţa zăreşte nepăsare. Şi nici nu se gândeşte să fugă de pericol. Ba, parcă se-ndârjeşte şi vrea să-i dovedească iubitei, Afrodita, puterea, voinicia de care e în stare. Porneşte prin pădure, ţinând în mâna dreaptă o secure tăioasă, şi-n stânga, lunga-i lance.

Trecând printre desişuri îi iese-n cale-o fiară. Un porc mistreţ. Adonis s-avântă după el.

Cam mare e mistreţul! … Şi colţii lui sunt parcă pumnale răsucite! …

Iar fiara îl priveşte cu ochii mici şi roşii de ură şi de sânge. Fugind, l-ademeneşte prin umbrele pădurii, departe mult de loculunde se-afla zeiţa. Oprindu-se din goană, mistreţul se întoarce şi-l înfruntă furios. Adonis îşi ridică lancea şi îl loveşte. Dar nu izbeşte poate îndeajuns de bine. Mistreţul, grohăind, se repede la tânăr şi îl trânteşte jos. Cu colţii lui năprasnici, îl rupe-n bucăţele.

Zeiţa Afrodita abia se despărţise de tânărul ei soţ, pornind prin slăvi cu carul cel tras de păsări albe. Deodat-aude vuiet. Aude cum răcneşte Adonis, când mistreţul îi vâră colţii-n piept, şi-ndreaptă iute carul spre locul bătăliei, să-i vină într-ajutor preadragului Adonis. Din văzduh vede locul. Coboară ca săgeata. Sărind din car îşi pierde sandalele de aur, se-mpiedică-ntr-o tufă de trandafir sălbatic, şi sângele-i ţâşneşte… dar uită de durere. Cu ţipete de spaimă aleargă către trupul însângerat, ce zace lipsit de viaţă-n ierburi. Apucă doar să vadă mistreţul cum dispare… Apucă doar să vadă… însă zeiţa ştie că mistreţul e Ares.

Da. Ares se schimbase într-un mistreţ hidos. Era gelos pe-Adonis, ştiind că-i luase locul în inima zeiţei. Vroia să-l nimicească. De-aceea-l amăgise pe tânărul Adonis, la luptă, în pădure, unde îl ucisese.

— O, blestemat fii, Ares! ţipa, frângându-şi trupul pe pieptul lui Adonis, zeiţa Afrodita. Fii blestemat de-a pururi, tu, cel flămând de sfadă şi însetat de sânge, tu, cel ce nu ai milă! …

Dar Ares n-aşteptase blestemele zeiţei. Târându-şi după sine scutul cel greu de-aramă şi suliţa sa lungă, pornise în Olimp, rânjind cu mulţumire. Isprava-i izbândise şi îi era destul.

— Sărmanul meu Adonis, ţi-e stinsă tinereţea, se jeluia zeiţa şi se lovea cu pumnii tremurători în frunte. Adonis! … Nu se poate. Nu vreau s-ascult de legea lui Zeus pentru oameni. N-am să te las să pieri. Vei dăinui de-a pururi, ca vie amintire a suferinţei mele! …

S-a tot jelit zeiţa pe trupul lui Adonis, mai mult de două zile, şi lacrimile sale, picurate-n poiană, s-au prefăcut în flori, precum spune legenda, în flori de anemone.

Când s-a-nţepat zeiţa c-un spin de trandafir, fugind către Adonis, i-a curs sânge din rană. Şi sângele-i divin a colorat cu roşu imaculata floare. Până în acea ziuă, floarea de trandafir fusese numai albă. Acum era şi roză, şi roşie ca macul. Era şi parfumată.

Şi ca să nu se uite vreodată de Adonis, a hotărât zeiţa serbări mari, fastuoase, în fiecare an, vreme de două zile, atâta cât plânsese şi dânsa în poiană. Serbări numite-adonii5.

Într-adevăr, aezii cântau că niciodată nu a putut să-l uite pe soţul său, Adonis, şi-n cinstea lui, adesea ocrotea pe cei tineri, când le-nfloreau în inimi simţirile alese şi-o dragoste curată.