Demetra se arată în adevărata ei înfăţişare

Venise noaptea. S-au culcat cu toţii. Mii, mii de stele scânteiau pe boltă, iar purtătoarea de făclie, luna, îşi revărsa lumina argintie peste coliba lui Celeu.

Demetra se culcase-n preajma copilului tămăduit.

La miezul nopţii, pe când somnul şi liniştea domneau în casă, zeiţa s-a sculat în taină. L-a luat pe Triptolem în braţe, l-a mângâiat uşor pe frunte, trecându-şi palma de trei ori pe pielea-i netedă şi albă. A mai şoptit cuvinte, pe care gura omenească n-ar fi ştiut să le rostească – cuvinte magice, desigur! – şi apropiindu-se de vatra în care mai erau tăciuni, a învelit sub jar tot trupul copilului abia-nsănătoşit.

Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, dar tot atunci s-a deşteptat din somn şi Metanira. A auzit, pesemne, zgomot… Şi, cum sunt mamele, cu grijă, a fost îndată în picioare şi s-a-ngrozit de ce-a văzut. Bătrâna, care-l vindecase pe Triptolem, îl afunda, tot ea, sub jarul ce licărea roşu pe vatră.

— Copilul meu! … Ce faci, bătrâno? a strigat tare Metanira. Şi, cât ai răsufla o dată, mama a şi fost lângă vatră. L-a smuls pe Triptolem, cu spaimă, din jar şi flăcări şi din mâna în care îl ţinea zeiţa.

— Sărmano, i-a grăit Demetra. Iubirea, grija ta de mamă, ce te-au împins să-mi smulgi copilul, nu au avut urmare bună. Vârând pe Triptolem în flăcări, am vrut să îl purific, să-l fac asemenea cu zeii: nemuritor şi plin de fală. Acuma totul se sfârşeşte.

— Mă iartă… n-am ştiut! a rostit mama, cu glasul tremurător.

— Şi totuşi, eu am să fac din fiul tău, a glăsuit din nou Demetra, întâiul om care să ştie cum trebuie arat ogorul… Cel dintâi care va cunoaşte unealta mea cea nouă: plugul. Pentru că, iată, este vremea să aflaţi toţi. Eu sunt Demetra, cea încărcată de foloase şi pentru zei, şi pentru oameni! …

Şi şi-a schimbat înfăţişarea, făcându-se din nou zeiţă, de-o frumuseţe uimitoare. Din vălurile sale albe se răspândeau în tot văzduhul miresme dulci şi-mbătătoare. Iar părul galben, cum e spicul cel auriu din miezul verii, îi luneca pe gât şi umeri şi strălucea ca o lumină.

— Bătrâne, a grăit zeiţa către Celeu, cheamă poporul. Clădiţi acolo, pe colină, un templu mare. Eu însămi vă voi da poveţe asupra-nchinăciunii ce se va-ndeplini în templu, ca să-mi aducă alinare tristeţii c-am pierdut-o pe Cora. Şi vă voi iniţia, drept preoţi, în nişte taine sau mistere, care se vor numi-n Elada misterele eleusine…

Şi cum a poruncit zeiţa, Celeu a şi chemat poporul, şi-au construit un templu mare, templul vestit din Eleusis.