Demetra la Eleusis

În schimb, voi depăna povestea despre Demetra3, zeiţa soră mijlocie. Legendele ne spun că ea a brăzdat cea dintâi ogorul şi l-a silit să înverzească. S-a folosit însă de-un om. De Triptolem.

Pe vremea când zeiţa umbla, căutând pe scumpa ei copilă, se spune că ar fi ajuns prin acel loc care se cheamă Eleusis4.

Acolo vieţuia, pe vremuri, un om bătrân numit Celeu, vestit de harnic şi cinstit, dar necăjit peste măsură.

Zeiţa îşi schimbase chipul, să n-o cunoască nimeni, şi se făcuse o bătrână zbârcită la obraz şi gârbovită. Pe cap şi pe umeri se-nvelise cu o maramă veche, neagră. Şi-aşa umblând, îl întâlnise în calea sa chiar pe Celeu, pe când se îndrepta spre casă, ducând în spate nişte vreascuri. Într-o basma strânsese ghindă şi în cofiţă nişte mure.

Pe lângă el mergea o fată, fata lui cea mai mărişoară, mânând din urmă două capre.

Văzând copila pe zeiţă că umblă singură şi tristă şi gârbovită, s-a oprit şi i-a grăit în acest fel:

— Unde te duci, măicuţă dragă? Uite, acum se lasă seara şi locurile-s cu primejdii…

— Mă duc în lume, a spus zeiţa, dar unde, n-aş putea s-arăt.,. Tu bucură-te, fată dragă, că poţi rosti cuvântul: tată. Părintele ţi-e lângă tine. Dar eu… eu mi-am pierdut copila… N-ai să-nţelegi tu niciodată cu cât e soarta ta mai bună decât a mea…

Şi-a dat să plece mai departe, să nu se vadă că pe gene i se ivise o picătură arzătoare.

— Ia stai… Dar cum ţi-ai pierdut fata? a întrebat-o şi bătrânul. Demetra i-a răspuns în dodii, să nu se afle că-i zeiţă. Totuşi i-a povestit că fiica i-a fost răpită de un zeu şi c-a pornit pe jos s-o caute…

Bătrânul s-a-ntristat şi dânsul, auzind întâmplarea asta. Fata la fel. Erau miloşi, cu inimi bune. Aveau şi ei o suferinţă, dar nu s-au mai gândit la asta şi au chemat-o pe Demetra să se-odihnească în coliba care se şi vedea în zare, la poalele unei coline.

— Poate nu e pierdută de tot copila ta, a zis bătrânul. Oricum ar fi, vino, sărmano! … Pofteşte în coliba noastră. Odihna ţi-o aduce, poate, o alinare cât de slabă…

Zeiţa ar fi vrut să plece, dar la atâta stăruinţă şi bunătate omenească, s-a-nduplecat până la urmă şi au pornit tustrei agale, către coliba lui Celeu. Pe drum a început bătrânul la rândul său să-i povestească mâhnirea ce-l rodea în taină. Băiatul cel mai mic din casă căzuse greu bolnav, de-o vreme.

— Leac nu-i găsesc, zicea Celeu, şi înţeleg că va să moară… Ce pot să fac? … şi ce pot spune? … Aşa doreşte poate Hades…

Mergând astfel, tot povestindu-şi, s-au pomenit lângă colibă.

Cum a intrat aici, Demetra a fost izbită de durerea ce stăpânea în încăpere. Copilul cel bolnav, de care îi povestea pe drum Celeu, zăcea pe pat şi chipu-i palid purta pe el pecetea morţii.

Iar biata mamă – Metanira – căzuse în genunchi zdrobită şi spaima parcă o-mpietrise. N-avea putere să mai plângă.

Mişcată de atâta jale, zeiţa, care cunoştea ce e durerea de a-ţi pierde un copilaş iubit, a-mpins-o pe Metanira la o parte şi s-a plecat către băiat. L-a sărutat domol pe buze.

În acea clipă, copilaşul s-a-mbujorat la chip ca mărul şi sângele-i a prins s-alerge din nou prin vinele secate. Şi Triptolem – cum se numea băiatul – s-a ridicat, plin de vigoare, din patul său de suferinţă.

Demetra îi umpluse pieptul cu răsuflarea ei divină.

— Mi-e foame, mamă, şi mi-e sete! … Vreau să mă joc! … zicea băiatul.

Şi toţi, Celeu şi Metanira, şi fata lor săltau în juru-i. Nu ştiau cum să-i mulţumească bătrânei care săvârşise o vindecare fără seamăn şi-atâta de miraculoasă.

S-au aşezat apoi la masă şi s-a servit, cu voie bună, tot ce strânsese gospodina în casa ei: lapte-nchegat, fructe şi miere, o miere dulce ca nectarul.

Ai casei au mâncat cu poftă. Numai zeiţa n-a gustat din cele ce erau pe masă. Dar cum băiatul, Triptolem, cerea mâncare, i-era foame, Demetra i-a dat lapte cald, în care strecurase însă nişte seminţe fermecate5.