Deucalion are un vis ciudat

Se liniştise iarăşi lumea. Râuri şi fluvii se scurgeau în albiile lor, tihnite, de parcă n-ar fi fost tot ele acelea ce-necaseră atâţia oameni pe pământ. Marea se legăna domoală şi visătoare-n matca sa, şi parcă nu-ţi venea a crede că ea, haină şi turbată, se năpustise peste ţărmuri, urlând şi făptuind prăpăd.

Privind până departe-n zări, peste pământul fără viaţă şi fără oameni, Deucalion-a simţit că-i curg lacrimi amare pe obraz. Şi el i-a spus soţiei sale:

— Numai tu, Pira, ai rămas în lume, singură cu mine. Dar mă gândesc: ce inimă ai fi avut, iubită Pira, dacă şi eu mă înecam? Cum îndurai atâta frică? Cine-ţi mai mângâia durerea? Eu, cel puţin, dacă destinul făcea să pieri-naintea mea, te-aş fi urmat. M-aş fi zvârlit în valurile spumegânde. Bine c-am scăpat amândoi, deşi suntem atât de singuri… De ce nu am şi eu putere ca înţeleptul Prometeu, părintele meu chinuit pe stânca din muntele Elbrus? De ce nu pot şi eu să fac, din apă şi pământ, alţi oameni?

Vorbind, se coborau pe coasta muntelui Parnas. Când, iacătă, zăresc în cale apele râului Cefis.

— Semn bun! a glăsuit bărbatul. Râul cel sfânt ne-a tăiat drumul. Să ne spălăm în unda lui de rele şi necurăţenii10, şi poate drumul mai departe ne-o fi mai lin şi mai cu spor.

Rostind cuvintele acestea, Deucalion şi soţia lui s-au cufundat în unda rece. După ce s-au spălat pe trup, pe plete, şi şi-au stropit veşmintele, cum era datina străbună, au pornit veseli iar pe cale.

Nu prea departe de Cefis era templul zeiţei Temis. Preoţi nu mai erau acolo. Focul n-avea deci cum să ardă. Pe zidul templului creştea, în voia lui, muşchiul cel verde.

Deucalion şi soţia-i, Pira, au curăţat zidul de muşchi, au aprins focul pe altar şi-au făcut cele de cuviinţă, pentru ca Temis să se simtă îndeajuns de mulţumită11. Dar în acelaşi timp cei doi au căzut în genunchi pe trepte şi, sărutând marmura rece, au implorat-o pe zeiţă:

— Tu, care eşti bunica noastră şi ocroteşti dreptatea-n lume, tu, ce hălăduieşti în slavă şi stai lângă stăpân, ascultă… Milostiveşte-te, zeiţo, învaţă-ne ce putem face, ca să se umple iar pământul cu oameni şi-alte vietăţi…

Coborându-se apoi noaptea, cei doi soţi s-au culcat în templu. Deucalion a văzut-o-n vis pe Temis, venind lângă el.

— În zorii zilei, i-a spus Temis, părăsiţi templul şi porniţi amândoi unde vă duc ochii.

— Dar focul cine-l va păstra? a întrebat, prin vis, bărbatul.

— Focul va arde de la sine!

— Şi oameni noi cum vom aduce pe-acest pământ acum pustiu?

— Să luaţi, a spus zeiţa Temis, oasele străbunicii voastre. Mergând de-a lungul fluviilor, să zvârliţi oasele-i în urmă, şi oamenii vor răsări…