Din pietre se nasc noi oameni

Spunând cuvintele acestea, zeiţa a pierit din vis. Deucalion s-a trezit îndată. Şi a strigat soţiei sale:

— Pira! În vis, în timpul nopţii, mi s-a ivit bunica Temis. M-a învăţat ce-i de făcut ca să-i reînviem pe oameni…

Numai că povestind soţiei cele pe care le visase, aceasta a-nceput să plângă:

— Oasele străbunicii noastre? Ar fi o crimă neiertată să risipim aceste oase, zvârlind cu ele peste tot…

— Dar stai! … s-a luminat bărbatul. Nu-i Gheea străbunica noastră?

— Ba da, s-a bucurat femeia. E Gheea, e pământul însuşi. Oasele ei sunt pietrele…

— Atunci, totul e limpede.

Deucalion şi soţia sa au luat în braţe multe pietre, apoi, mergând de-a lungul văilor, le azvârleau în urma lor.

Unde cădeau aceste pietre, ele se prefăceau în oameni. Cele pe care le aruncase Deucalion se schimbau în bărbaţi puternici, iar celelalte, azvârlite de mâna moale a soţiei, deveneau nişte fete mândre.

Astfel, pentru a doua oară – prin Deucalion şi soţia lui – s-au ivit oamenii pe lume.

Iară în humă era viaţă, erau seminţe rodnice. Căldura soarelui făcea seminţele să încolţească. Din ele s-au născut pe urmă, cum spun legendele străvechi, vieţuitoare, mii de spiţe, de plante şi de animale.

Lumea s-a înmulţit din nou, mai mult decât la început.

Deucalion şi-a făcut o casă, vieţuind cu soţia lui în pace, respectat de toţi. În casa asta i-a născut Pira soţului său un fiu, pe care l-au numit Elen.

Acesta e, după legendă, strămoşul grecilor, numiţi în vremurile vechi: elini.