Note

1. Zeus era numit adeseori „tatăl zeilor din cer”, pentru că majoritatea zeilor îi erau fii şi fiice. Pe ceilalţi: Poseidon, Hades, Hestia., Demetra şi Hera, el îi salvase din pântecul lui Cronos, dându-le viaţă a doua oară. În sfârşit, mai este numit „tată” sau „părinte al zeilor şi al lumii”, pentru că el pretindea că oblăduieşte totul, pe zei şi pe oameni, ca un adevărat părinte, adică plin de bunătate şi înţelegere. Basileii sau regii elini se intitulau şi ei părinţi ai oraşelor sau ţinuturilor pe care le cârmuiau.

2. Din pricină că legendele arătau pe Prometeu drept creator al oamenilor, ei sunt numiţi uneori fiii lui.

3. Cei vechi socoteau că din haos s-a despărţit pământul de cer, uscatul de apă, şi aerul, pe care-l respiră oamenii, de eterul cel subţire şi curat.

Sus de tot era eterul, dedesubt aerul obişnuit, jos pământul, despărţit de apă.

4. Iris cea cu aripi de aur, sau curcubeul, era în mitologia elinilor socotită drept o crainică a zeilor, după cum Hermes era pristavul lui Zeus. Ea zbura cu iuţeala vântului. Era în acelaşi timp şi o zeiţă a norilor. Sugea apele din râuri şi mări şi încărca norii sleiţi după ploi. Iris era fiica lui Taumas, un zeu marin, a Electrei, fiica lui Ocean, având deci, de la amândoi părinţii, origine acvatică. Taumas era fiul Gheei, din căsătoria ei cu Pontul, un alt zeu al mărilor. Dând această complicată genealogie, prin legende pline de poezie, îşi explicau elinii faptul că după ploaie apare curcubeul, în culorile lui atât de minunate.

5. Zeul Nereu, reprezentat în mitologia elinilor ca un bătrân venerabil, era considerat tot un fiu al zeiţei Gheea – pământul – şi al Pontului. Dealtfel, zeii mărilor erau mai mulţi, dar Poseidon era cel mai mare dintre ei, stăpân olimpian al tuturor apelor. Nereu, căsătorit cu oceanida Doris, avusese cincizeci de fiice. Ele erau cele cincizeci de nimfe nereide. Imaginea fabuloasă a acestor nimfe a pătruns în mai toate basmele popoarelor sub forma unor zâne ale mării, aşa cum apar şi în creaţiile noastre populare. Adeseori, aceste zâne ale mării sunt numite în basme: sirene. Cei vechi îşi închipuiau însă sirenele ca pe nişte fete cu trupurile jumătate păsări, ce locuiau numai într-o insulă a lor, aflată între Capri şi coastele Italiei.

6. Muntele Parnas, situat în vechea Grecie, între Dorida şi Focida, înalt de 2459 m, era locul unde sălăşluiau zeul Apolo şi cele nouă muze. Celor vechi li se părea muntele acesta nespus de înalt. Poetul Ovidiu, ale cărui minunate „Metamorfoze” au stat adesea la baza alcătuirii unora dintre aceste legende, spune în cântecele lui că Parnasul îşi înalţă două dintre vârfurile sale până la stele. Era deci firesc să-şi închipuie că acesta a fost singurul refugiu în timpul potopului.

7. Legenda potopului este comună aproape tuturor popoarelor, până în Africa şi America de Sud, dovadă că în timpuri foarte, foarte depărtate, păstrate în amintirea oamenilor numai prin poveşti, au avut loc mari ploi torenţiale, cutremure şi scufundări. Locuri uscate au fost acoperite de ape, şi alte ţinuturi marine au devenit pământuri fertile. Biblia narează şi ea legenda despre un potop, din care s-a salvat Noe cu arca lui, sfătuit de Dumnezeu. La elini, locul lui Noe îl ţine Deucalion, sfătuit de Prometeu, tatăl său. Coincidenţa este izbitoare. Interesant este însă faptul că Deucalion, noul părinte al omenirii – spre deosebire de Noe – se salvează împotriva voinţei divinităţii supreme.

8. Titanida Temis fusese, după unele legende, soţia titanului Iapet, deci mama lui Prometeu şi a lui Epimeteu. Era deci firesc ca ea să intervină în favoarea nepoţilor săi, Deucalion şi Pira.

9. Despre Triton vom mai aminti când va fi vorba în amănunt de zeul Poseidon. El simboliza urletul valurilor şi era reprezentat printr-un zeu marin cu coadă de peşte, ţinând la gură o scoică din care suna, făcând furtuna să se dezlănţuie sau să înceteze.

10. Râurile – apele curgătoare din izvoarele de munte, apele care fertilizează pământul, adapă oamenii şi vitele şi spală necurăţeniile – se bucurau la elini de un respect deosebit şi erau socotite sfinte. Ei credeau că apa poate spăla uneori nu numai necurăţenia, ci şi relele, necazurile. Ca pe toate celelalte elemente ale naturii, elinii personificau şi râurile, socotindu-le fiii şi fiicele lui Ocean, de unde izvorau şi unde se reîntorceau. Ele erau reprezentate, de cele mai multe ori, prin nişte oameni cu trupuri de tauri, purtând şi coarne, semnul puterii. Ca un omagiu faţa de apele curgătoare, în lucrarea lui „Munci şi zile”, Hesiode recomandă călătorului ajuns pe malul unui râu să-şi spele mâinile, să se purifice, altfel riscând să-şi atragă mânia zeilor. La cei vechi, unele râuri aveau sanctuare şi altare proprii şi în cinstea lor se organizau serbări. Tradiţia aceasta naivă s-a păstrat la unele popoare, ca o mulţumire a binefacerii pe care o aduc râurile. Aceasta mai cu deosebire în ţările cu climă secetoasă, unde apa lipseşte adesea, ca în Egipt, Spania, Italia etc. Şi în folclorul nostru, apele ocupă un loc deosebit. Multe râuri, ca: Oltul, Mureşul etc. au balade şi legende legate de numele lor.

11. Tot aşa cum Deucalion şi Pira curăţă templul lui Temis, vedem şi-n basmele noastre pe eroii populari ajungând în peregrinările lor la sfânta Miercuri, sfânta Vineri, cărora trebuie să le aducă apă, să le facă focul, să le cureţe casa şi grajdurile, primind în schimb o răsplată. Sfânta Vineri, de pildă, nu este altceva decât Venera sau Venus – numele latin al zeiţei Afrodita. Numele de sfânta Miercuri vine de la zeul Mercur sau Hermes, după cum marţi vine de la zeul Marte – sau Ares – şi joi de la Joe (Jupiter) sau Zeus.