Înşelăciunile lui Zeus

Trecuse, în sfârşit, urgia potopului dezlănţuit. O lume nouă se năştea. De-o parte se aflau elinii, din neam de zei, neam de titani1. De alta erau ceilalţi oameni – câţi se născuseră din pietre.

Zeus era iar mulţumit.

Într-un sfat tainic îi spunea fiului său, Hermes, pristavul:

— Acuma toate-mi sunt pe plac. Aş vrea să sorb, la nesfârşit, ce e mai bun şi mai gustos: ambrozie, nectar divin, fructe de pe pământ şi vinul cel înmiresmat, dulce şi gros, pe care-l beau toţi muritorii cu nesaţ… Eu sunt stăpân şi fac ce vreau. Mi-am luat zeiţe de soţii2. Dar văd, acolo, pe pământ, nimfe3 şi fete pământene, uneori mai fermecătoare decât zeiţele din cer. Am să fac, Hermes, şi-alte nunţi… Mie îmi este-ngăduit să calc şi legile cereşti, chiar dacă sunt orânduite de mine însumi…

… Şi Zeus, împlinindu-şi vorba, căta nesăţios prin lume. Căta mai mult către ţinutul udat de fluviul Asopos4, din pricină că zeul fluviu avea cam douăzeci de fete, una mai mândră decât alta. Dar dintre ele o-ndrăgise pe cea mai mică, pe Egina.