Mai mult, zeiţa aurorei atât de tare l-a-ndrăgit pe vânătorul cel voinic, încât a săvârşit o vrajă şi l-a răpit la dânsă-n cer.
Cum l-au văzut şi celelalte zeiţe pe vânătorul Orion, se pare c-au bătut cam tare şi alte inimi pentru el… Şi dintre toate, cel mai mult s-a-ndrăgostit însăşi zeiţa Artemis. Şi-n gelozia ei pe Eos, era să săvârşească, poate, o faptă cam necugetată… Şi zeii s-or fi luat de gânduri: „Cum? Ea, zeiţă olimpiană, vrea să i-l smulgă altei zeiţe pe-un muritor şi să şi-l facă bărbatul său?”
— Ni se ştirbeşte slava noastră, glăsuia Zeus către ceilalţi, dacă vom sta nepăsători. Nu! n-am să las astfel de faptă să se petreacă în Olimp. S-o-mpiedecăm deci cât mai grabnic! …
— Dar cum? … Dar cum? … întreba Hera. Şi cine se va-ncumeta? …
— Mă-ncumet eu! a spus Apolo. E sora mea şi sunt dator s-o apăr, până la sfârşit, de dragostea nesocotită pentru un simplu muritor.
Şi chiar în ziua ce urma, în revărsat de zori, Apolo l-a şi chemat pe Orion. I-a poruncit să plece grabnic şi să vâneze multe păsări, din cele ce zburau în stoluri deasupra mării lui Poseidon. Pe urmă să vâneze fiare, dintr-un ţărm îndepărtat…
Porunca zeului Apolo trebuia iute-ndeplinită. Orion şi-a şi luat măciuca, arcul şi tolba, şi un paloş. Pe umeri şi-a zvârlit o blană a unui leu răpus pe vremuri. Şi-a mai strigat şi câinele, pe Sirius, şi au pornit numaidecât la vânătoare.
Apolo îl privea cum pleacă. Privirea-i aspră scânteia…