Note:

1. Poemele homerice ne arată că grecii erau organizaţi în ginte şi triburi, ale căror căpetenii se numeau basilei şi îndeplineau, în parte, rolul regilor de mai târziu. Zeus este reprezentat în legendele eline având purtările unui mare basileu. El cerea să fie slujit şi, dacă îi nedreptăţea pe ceilalţi, aceştia nu aveau voie să cârtească, fără a fi pedepsiţi. Pretindea că are dreptul să hotărască legi, pe care el le putea însă călca oricând. Bunăoară, Zeus se supăra pe necredinţa altora, dar el însuşi socotea că poate fi necredincios soţiei sale, că poate înşela fete şi femei pământene. Purtări în mare parte asemănătoare aveau şi zeii Hades şi Poseidon, cu care Zeus împărţise lumea şi care erau, de asemeni, consideraţi un fel de basilei, unul pentru ţinuturile subterane, şi altul pentru întinsul mărilor. Ceilalţi zei olimpieni, afară de Zeus, Hades şi Poseidon, se asemănau aristocraţiei gentilice, care se afla la curţile basileilor elini, a marilor conducători de triburi, beneficiind şi ei de toate bunurile, ca şi stăpânii lor.

Aristocraţia gentilică şi basileii considerau că au toate aceste drepturi, în dauna supuşilor, în primul rând pentru că erau din neam ales. Fiecare basileu îşi alcătuise o genealogie, prin care dovedea că se trage dintr-o anumită zeitate. Fiind deci de origine divină şi ei, aveau dreptul, ca şi zeii, să stăpânească, să calce eventual legile şi morala, fără a li se putea cere socoteală.

Zeus şi toţi olimpienii cereau ascultare deplină, pentru că ei erau neam de zei, sămânţă de titani, urmaşii lui Uranus şi ai Gheei, cei care, după cum spune legenda, dăduseră viaţă la tot ce se găsea în univers. Erau nemuritori, puteau săvârşi minuni şi aveau puteri şi calităţi neobişnuite. Şi totuşi aezii – cântăreţii rătăcitori, care străbăteau toată Elada compunând, pe baza vechilor cântece şi legende, mari poeme epice, scandându-le apoi, acompaniaţi de liră, în palatele basileilor – au ştiut să strecoare în versurile lor destule aluzii despre nedreptăţile săvârşite de zei şi, deci, de basilei.

Homer, bătrânul aed orb, care a creat cele mai minunate poeme epice ale lumii antice: „lliada” şi „Odiseea”, este o sublimă pildă. Cu amară ironie, făcându-se că le proslăveşte faptele, Homer îi biciuieşte în stihurile lui pe zeii olimpieni. De aceea un discipol al lui Pitagora povestea că maestrul său, coborât în Infern i-ar fi văzut umbra lui Homer spânzurată de un arbore, şi a poetului Hesiode de un altul. Amândoi erau straşnic chinuiţi; pentru că dezvăluiseră faptele rele, ruşinoase şi sângeroase ale multora dintre zeii olimpieni.

Zeii elinilor reprezentau şi forţele naturii. Friedrich Engels scrie: „Orice religie nu este altceva decât oglinda fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forme suprapământeşti. La începuturile istoriei, forţele naturii sunt cele care au dobândit în primul rând o astfel de oglindire, trecând, în cursul dezvoltării ulterioare, la diferite popoare, prin personificări din ce în ce mai pestriţe… Dar curând intră în acţiune, alături de forţele naturii, şi forţe sociale, care la început le sunt tot atât de străine oamenilor şi le stau tot atât de inexplicabile în faţă, dominând cu aceeaşi aparentă necesitate naturală, ca înseşi forţele naturii. Figurile fantastice în care se reflectau la început numai forţele misterioase ale naturii capătă astfel atribute sociale şi devin reprezentante ale unor forţe istorice”. De pildă, Zeus, cu mult înainte de a căpăta reprezentarea socială a unui mare basileu – aşa după cum arătam în nota noastră mai sus – nu era pentru popoarele primitive decât forţa uriaşă, care făcea să rodească natura, forţa ce trimitea din slăvi ploaia binefăcătoare, dar şi grindina nimicitoare, crivăţul aspru, fulgerele, trăsnetele şi tunetele asurzitoare. El guverna anotimpurile, care sunt fiicele lui, tot el guverna lumina şi întunericul, cele două elemente de bază în viaţa omului. Acest fenomen a fost spendid poetizat de aezi într-una dintre cele mai frumoase legende ale mitologiei. Noaptea, pe baza legilor naturii, face loc în zori luminii solare. Tot astfel, în legendele eline, zeiţa Leto, sau Latona – la romani – este silită de Zeus să-l nască pe Apolo, zeul luminii, într-o insulă din mijlocul mării. Plină de poezie este şi această imagine a ivirii luminii în mijlocul mării, pentru că se ştie: soarele pare a răsări adesea chiar din valurile mării. Leto nu trebuie însă confundată cu Nix. Pe când Nix este noaptea însăşi, întunericul originar al haosului, Leto este numai o zeiţă a nopţii, noaptea trecătoare.

2. Nu trebuie să se mire nimeni că Zeus căpătase de la Hera, aşa de repede, copii. Vechii elini erau nespus de generoşi cu zeii lor. Le îngăduiau fapte oricât de năzdrăvane, de pildă să-şi nască fii gata crescuţi mari, sau să se înalţe în slăvi, cât ai clipi, după cum vom vedea în alte poveşti.

3. Lemnos sau Kastro este o insulă muntoasă din arhipelagul grecesc. Fumul şi scânteile ce se înălţau din vulcanii insulei, astăzi stinşi, erau socotite de vechii elini ca ieşind din coşurile fierăriei acestui zeu harnic.

4. Scena naşterii zeiţei Atena este povestită, între altele, cu mult haz de scriitorul antic Lucian, în spiritualele sale „dialoguri”. Despre opera acestui mare scriitor satiric grec, Karl Marx spunea: „Zeii Eladei răniţi de moarte, în chip tragic, în „Prometeu înlănţuit” al lui Eschil, au trebuit să moară încă o dată, în chip comic, în „Dialogurile” lui Lucian. De ce se petrec astfel lucrurile în istorie? Pentru ca omenirea să se despartă cu voioşie de trecutul ei”-. (K. Marx, Fr. Engels, „Opere” voi. I, Buc, E. P. L. P., 1957, pag. 417.)

5. Numele grecesc: Palas, ce i s-a adăugat Atenei, are înţelesul de fată, tânără, curată. Acest nume i s-a dat, pentru că zeiţa Atena nu a primit să se mărite.

6. Numele romane ale principalilor zei elini sunt: Zeus-Jupiter, Hades-Pluton, Poseidon-Neptun, Hestia-Vesta, Demetra-Ceres, Hera-Junona, Atena-Minerva, Hefaistos-Vulcan, Ares-Marte, Apolo-Apolo, Artemis-Diana, Hermes-Mercur, Afrodita-Venus, Dionisos-Bachus.

7. Mai târziu, Hebe a fost înlocuită (după legendă) cu un păstor, Ganimede, fiu al regelui Troiei.

8. La vechii elini, horele sau anotimpurile erau numai trei: primăvara, vara şi toamna. Iarna era dulce şi se pierdea între toamnă şi primăvară.

9. Charitele – cele trei graţii, la romani.