Fuga zeilor din Olimp

Pe acest fiu îngrozitor l-a trimis Gheea să se lupte cu victorioşii olimpieni.

El nu a pregetat o clipă. S-a prins cu ghearele-i enorme de bolţile Olimpului şi a sărit lângă palatul unde sălăşluia chiar Zeus. Atât era de fioros, că zeii au simţit în trupuri îngheţ din creştet până-n tălpi. S-au repezit care-ncotro. Fugind necontenit, ei au ajuns până-n Egipt. Acolo, toţi s-au preschimbat, să nu mai fie cunoscuţi, în animale fel de fel2. Unul în ţap, altu-n şacal, în uliu, şarpe şi broscoi. Şi au rămas tăcând chitic, ascunşi pe unde s-a putut, fără măcar să mai respire. Atât erau de-nspăimântaţi.

Nu rămăsese în Olimp decât stăpânitorul, Zeus, căci el s-a ruşinat să fugă. Ba, a-nceput, pe cât se spune, lupta cu monstruosul Tifon. S-a războit cu vitejie, lovindu-l fără de răgaz cu fulgere şi trăsnete şi secera de diamant ce-o moştenise de la Cronos.

Tifon, învins, a tot fugit până în ţara Siriei. Dar aici, Zeus a făcut greşeala să se prindă-n luptă cu fiul Gheei corp la corp. Şerpii, care se înălţau din coapsele gigantului, l-au prins pe Zeus curmeziş. L-au strâns şi l-au înlănţuit. Atunci, gigantul i-a smucit şi secera de diamant. Cu ea i-a retezat lui Zeus muşchii şi nervii pe de-a rândul şi l-a lăsat neputincios. Apoi l-a luat, uşor, pe umeri; l-a zvârlit într-o peşteră. Muşchii şi nervii i-a-nvelit în pielea unui urs vânat şi i-a ascuns numaidecât sub bolovanii unui râu.