Tifon

Un timp, după aceste lupte date de zeii olimpieni, întâi cu Cronos şi titanii, apoi cu ceata de giganţi, se aşternuse linişte. O linişte înşelătoare, pentru că Gheea nu-l ierta pe Zeus, care-i închisese parte dintre feciori în Tartar, iară pe alţii-i nimicise.

Zeiţa mai avea dealtfel încă un fiu, pe nume Tifon1. Tot un gigant. Dar un gigant a cărui forţă era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalţi feciori ai Gheei laolaltă.

Era atât de mare Tifon, cum încă nu se mai văzuse. Cu capul ajungea, se pare, până la stelele din cer. Iar mâinile-i puteau s-atingă, una – apusul argintiu, şi alta – răsăritul rumen. Mâinile sale viguroase se tot mişcau neîncetat. Picioarele nu-i oboseau. Pământul se cutremura şi se pleca sub apăsarea paşilor lui copleşitori. Deasupra umerilor largi, cât jumătate de pământ, se ridicau, cu şuiere, sute de capete rotunde şi bulbucate de balaur. Din boturile de balaur ţâşneau afară, în şuvoi, flăcări ce mistuiau, îndată, orice li se ivea în cale. Corpul diform era-nvelit cu pene negre şi zburlite. Din coapse se-nălţau spre umeri gheme de şerpi încolăciţi. Iară pe capete, pe feţe şi pe grumazurile groase îi atârnau coame de păr aspru ca nişte suliţe. Gâtlejurile lui adânci; fierbinţi de-atâta pălălaie, lăsau să-i scape sunete ca nişte mugete de tauri, sau răgete de lei flămânzi. Chiar zeii se cutremurau când îl vedeau de sus pe Tifon.