Şiretlicul lui Hermes

Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalţi zei tremurau ca varga, ascunşi în trupuri de dihănii. Cel care şi-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes.

El a-ntrebat şi a aflat peştera unde zăcea Zeus. Dar oricât a mai cercetat, nu a putut descoperi nervii şi muşchii preţioşi. Atunci Hermes cel prea şiret s-a prefăcut în cântăreţ şi a venit lângă gigant, cântând din liră-ncetinel.

Lui Tifon – deşi era un monstru – îi plăcea muzica şi l-a lăudat pe cântăreţ. Zeul Hermes i-a glăsuit că ar cânta mult mai frumos, dac-ar avea, la lira lui, drept coarde, nervii unui zeu.

Feciorul Gheei a căzut în cursa ce i-a-ntins-o Hermes. A scos pielea de urs din râu şi-a desfăcut-o chiar pe mal.

În acea clipă zeul Hermes s-a repezit lângă gigant. A smuls de sub pietroaie nervii şi muşchii tatălui său şi, prefăcându-se în vultur, a zburat către peştera unde Zeus şedea lungit, neputincios, gemând mereu. I-a prins la loc nervii şi muşchii ce-i lipseau. Iar Zeus s-a şi ridicat. Făcând un semn către Olimp, s-a ivit lângă el îndată un car de flăcări aurii, tras de doi cai înaripaţi.

Tifon, urlând de supărare, tocmai sosea la peşteră.

Războiul a reînceput.

S-au tot luptat Tifon şi Zeus, pân-au ajuns în nişte munţi, ce se numesc astăzi Balcani. Zeus lovea cu trăsnete şi fulgere verzi, orbitoare. Gigantu-i răspundeadea, prinzând în braţe munţi întregi şi aruncându-i către el cu zgomote asurzitoare.

Totuşi de atâtea lovituri, trupul lui Tifon sângera. Munţii s-au înroşit de tot3. Şi monstrul, mult slăbit, învins, a trebuit să părăsească şi acest loc al bătăliei, să fugă în Sicilia.

Aici Zeus l-a prins din urmă, l-a înşfăcat şi l-a trântit pe Tifon, tare, la pământ. Deasupra lui a răsturnat greul şi-naltul munte Etna. Legenda spune despre Tifon că a rămas pe veci acolo. Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveştile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – şi atunci Etna azvârle lavă clocotită.

Zeii din muntele Olimp s-au aşternut pe mari petreceri, puternici şi voioşi acum, după o astfel de victorie. Nimica nu-i mai tulbura. S-au întins mese-mbelşugate4. Zeiţa Hebe le turna în vasele scumpe de aur nectarul şi ambrozia. Zeul Apolo le cânta melodii care-i fermecau, cu glasul său fără pereche, lin, însoţindu-se cu lira. Iar când tăcea zeul Apolo, începeau cele nouă muze5 să cânte imnuri dulci de slavă, ce dezmierdau urechile măreţilor zei olimpieni.

Totuşi, stăpânul din Olimp stătea de veghe necurmat şi-n mijlocul petrecerii…

— Să nu cumva să încercaţi să-mi călcaţi vreuna din porunci, că vă voi pedepsi amarnic, a rostit Zeus într-o zi. Vă voi lovi fără de milă, sau, şi mai rău, vă azvârl în Tartar, căci nu-i ca mine de puternic niciunul dintre olimpieni. De vreţi, cumva, să vedeţi singuri că e adevărat ce spun, ia agăţaţi-vă cu toţii de acest lanţ cu belciug de aur. Celălalt capăt am să-l iau în mâna mea nemuritoare, şi voi să vă siliţi să-l trageţi la vale pe stăpânul vostru. N-o să puteţi, v-o spun de-acum. Dar eu, dacă m-oi necăji, am să vă salt în sus, spre cer, cu-ntreg pământul şi cu marea, şi-am să vă spânzur laolaltă de piscul ăsta din Olimp. Temeţi-vă! Să nu am pricini să dau pedepse. Vă veţi căi atunci amarnic, dar o să fie prea târziu…

Astfel a glăsuit stăpânul şi zeii s-au cutremurat, cu toţii, copleşiţi de spaimă.

Cerul senin s-a-nvineţit. Vânturi s-au năpustit pe mări şi valurile-au clocotit. Pământul a vuit adânc. Vieţuitoarele-au fugit, gemând, care-ncotro puteau.

Numai o fiinţă a rămas, privind în sus, cu ochi semeţi, şi-a glăsuit, în timp ce toţi şedeau plecaţi şi tremurau înfricoşaţi:

— Eu, Zeus, nu – mă tem de tine! Eu, Zeus, nu ştiu să mă tem! …