Genii întunecate se năpustesc în palatul din Teba

N-a trecut însă mult, şi Hera, prin iscodiri şi vicleşuguri, a aflat că trăia copilul, şi-nverşunată ca o fiară s-a coborât pe loc în Tartar.

Erau acolo nişte furii, geniile rele-ale lui Hades.

— O! … Răzbunaţi-mă, voi genii, a glăsuit zeiţa Hera, şi glasul ei vuia în Tartar. Regele Atamas şi Ino m-au supărat, crescând în casă pe-un fiu nelegiuit, ce-l are Zeus cu-o fată pământeană. Nu le-ajungea c-aveau ei înşişi alţi doi copii, pe Melicerte şi pe Learh… şi l-au primit la dânşii-n casă şi pe micul Dionisos. Porniţi, deci, una dintre voi… Tu, Tisifone, eşti mai cruntă! … şi varsă peste ei otravă, foc, spaimă şi nelegiuiri. Faceţi-i pe aceşti părinţi – ca o osândă meritată – să-şi piardă cei doi fii iubiţi, pe Melicerte şi Learh. Mai mult, chiar ei să şi-i ucidă… şi astfel să se-nveţe minte toţi oamenii că nu e bine să supere, cumva, pe Hera…

De cum a dat porunci zeiţa, îngrozitoarea Tisifone şi-a luat în mână o făclie muiată-n sânge şi-n otravă. Şi-a pus pe spate o mantie cruşită, tot la fel, în sânge. Mijlocul şi l-a strâns în chingă de şerpi, de vipere lucioase. Şi a pornit în zbor, urmată de un cortegiu fără seamăn. Zburau cu ea, urlând turbate: Ura cea neagră, Nebunia, Crima şi Jalea şi Teroarea, şi alte genii nemiloase.

Cum au ajuns, zice legenda că s-a cutremurat palatul. Porţile grele de aramă s-au zguduit, căzând în lături. Soarele, ce din cer zărise cruntul alai al Tisifonei, s-a depărtat, să nu mai vadă ce crimă se punea la cale.

Dar Tisifone-a călcat pragul palatului lui Atamas. Plină de ură, ea şi-a smuls, cu mâna-i neagră şi ciumată, doi şerpi din pletele zburlite şi a zvârlit unul spre Ino, altul spre regele-Atamas. Iară cu falca-nsângerată a făcut semne de blestem.

În şerpii-aceia Tisifone vârâse spuma nebuniei şi a dorinţei de măcel…