Regele şi regina îşi pierd minţile

Si Atamas, pierzându-şi mintea, văzând-o pe soţia lui, care-şi ţinea la sân copiii, a început să ţipe-aşa:

— Ce caută în palat leoaica şi puii ei? Săriţi! … Săriţi! … Întindeţi laţurile voastre şi prindeţi fiara! … şi-o stârpiţi!

În nebunia-i, dată de şarpele care-l muşca, sărmanul Atamas crezuse că soaţa lui este o fiară, şi pruncii săi – pui de leoaică.

Şi-n timp ce furia, mulţumită că-şi atinsese ţelul, zbura din nou vârtej spre Tartar, regele Atamas trăsese pe cel mai mic dintre feciori, Learh, ce încă gângurea, din braţele măicuţei sale, şi-l aruncase într-un zid, ca piatra dintr-o praştie.

Ino – neştiind nici ea ce face, sub muşcătura veninoasă – se repezise pe o stâncă cu celălalt copil în braţe, prea drăgălaşul Melicerte. Şi de pe stâncă s-aruncase în valurile vinete.

Nimfe şi prietene şi slugi, care trăiau pe lângă Ino, se şi grăbiseră s-o scape. Dar Hera, ce privea din ceruri, şezând pe jilţul ei de aur, făcuse semn, şi toate-acestea s-au prefăcut pe dată-n păsări, în pescăruşi, care şi astăzi zboară şi ţipă peste valuri, cum spun legendele eline, căutându-i pe Ino şi pe prunc.