Note

1. În limba greacă veche numele Prometeu s-ar tâlcui prin prevăzătorul, în vreme ce Epimeteu ar însemna neprevăzătorul. Întâmplările prin care trec aceşti doi fii ai titanului Iapet explică întru totul numele ce li s-au dat în legende.

2. Pe o piatră antică, gravată de o mână nu încă prea meşteră, se vede Prometeu cioplind cu dalta scheletul celui dintâi om. Mai este înfăţişat Prometeu şi pe un sarcofag, aflat în muzeul de la Neapole. De astă dată însă fiul titanului Iapet este prezentat lângă un bărbat în întregime modelat. Zeii olimpieni: Hera, Poseidon, Hermes şi Apolo, în frunte cu însuşi Zeus, privesc chipul noii făpturi de lut, fără nici o plăcere. Prometeu nu se arată a lua în seamă această nemulţumire a olimpienilor. El stă lângă făptura cea nouă, cu spatele la zei, şi pare că se gândeşte cum să dea viaţă acestei fiinţe, pe care el a numit-o om, după cum spune o legendă.

3. Avem şi noi, ca şi alte popoare, mai ales orientale, variante ale acestei încântătoare legende, ce reprezintă străvechea dorinţă a omului de a crea viaţa prin mijloace artificiale. Astfel, într-un basm dobrogean, intitulat „Palatul de argint”, un meşter creează o copilă cioplind-o din lemn – cum şi-o visase el – un croitor îi face veşminte şi un vrăjitor suflă asupra ei, dându-i viaţă.

În legenda elină, prima fecioară fusese creată cu scopul de a-l face pe Epimeteu, fratele lui Prometeu, să se îndrăgostească de ea, şi prin mâna ei să coboare toate relele în lume. Basmul nostru are însă un conţinut mult mai înălţător. Însuşi creatorul fetei se îndrăgosteşte de ea. Iar fata îndrăgită îl ajută pe creator să scape lumea de relele ce o bântuiau. Deci femeia nu mai aduce râul pe pământ, ci ajută la înlăturarea lui. Nici meşterul nu mai întruchipează fecioara după poruncile nu ştiu cărui zeu, ci din imboldul curat al inimii, potrivit cu visurile sale cele mai frumoase.

4. Eros era zeul dragostei, fiu al Afroditei. El purta un arc, cu care ţintea săgeţi în inimile oamenilor. Unele săgeţi erau unse cu miere, şi atunci dragostea inspirată era dulce şi fericită. Alte săgeţi erau muiate în fiere şi otravă. Dragostea celor atinşi de asemenea săgeţi era amară şi ucigătoare.

5. „Cutia Pandorei” simbolizează un izvor nesecat de nenorociri. Expresia aceasta este deseori folosită, nu numai în literatură, ci şi în vorbirea curentă.

6. Într-un imn elin, din secolul al VIII-lea, alcătuit de un autor necunoscut, speranţa, însoţitoarea oamenilor la necazuri, este cântată în acest fel: „Pe-o mare de durere, bătută de talazuri, când totul se cufundă şi piere sub furtuna greutăţilor, doar ea, speranţa, te mai îndeamnă, ca o steluţă mică şi albă, care licăreşte şi-ţi luminează calea, să vâsleşti mai departe şi să-ţi găseşti limanul… Doar ea te mai mângâie şi-ţi încălzeşte pieptul, când te cuprinde frigul şi spaima desnădejdii! …”

7. Elbrusul este vârful cel mai înalt al munţilor Caucaz.

8. Deşt Prometeu este numai fiul titanului Iapet şi al titanidei Temis, el însuşi este denumit, de cele mai multe ori, titan, în legendele eline. Karl Marx, referindu-se la cugetătorii progresişti, care suferă pentru convingerile lor, îl dă drept pildă pe „titan” şi scrie: „Prometeu este cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul filosofic”.

9. Mitul despre Prometeu a fost povestit întâi în cântece, apoi a fost reluat de către unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, Eschil, care a scris celebra tragedie: „Prometeu înlănţuit”, tragedie pe care oamenii o ascultă cu aceeaşi vie emoţie de aproape două mii cinci sute de ani, pentru că ea reprezintă, de fapt, alegoric, lupta uriaşă a oamenilor pentru cucerirea naturii şi prima lor izbândă de seamă, cucerirea focului. Cucerirea focului a deschis drumul omenirii spre progres. Reprezentând tocmai această fabuloasă luptă a oamenilor, mitul a fost şi mai departe o sursă permanentă de inspiraţie pentru marii artişti ai lumii, de mai târziu. Poeţi, ca: Goethe şi Shelley, pictori ca: Michelangelo, Tizian, Ribera, Salvator Rossa, Gustave Moreau, sculptori şi muzicieni nenumăraţi au proslăvit această titanică luptă pentru progres, întruchipată prin figura lui Prometeu.

În literatura noastră, poetul Victor Eftimiu i-a închinant un cald poem.

Geo Bogza, privind cândva, din zborul vibrant al unor aripi de oţel, vârful înalt, de piatră, de pe muntele Elbrus, a exclamat înflăcărat, într-unul din poemele sale în proză: „În clipa aceasta, în care, mai sus de lumea albă a norilor, trec în zbor crestele Caucazului, parcă te văd, înlănţuit pe cea mai colţuroasă dintre ele, însângerat şi mândru, cu fruntea ridicată spre cer, atât de nobilă pradă cruntei mânii a zeilor. Deasupra acestor stânci scăldate în amintirea suferinţei şi măreţiei tale, te salut, cutezătorule Prometeu! …

Cutezătorule Prometeu, din neamul omenesc s-au ridicat titani şi oameni prometeici. Deasupra acestor piscuri vinete şi reci, intrate în marea poveste a lumii, apleacă-ţi urechea şi ascultă: nu în zadar a fost imensa ta suferinţă. Fiu slăvit al unei mame slăvite, dacă ai vedea ce uimitoare flăcări izbucnesc din scânteia pe care ai dăruit-o omenirii! Dacă i-ai vedea pe cei ce se târau în întunericul umed al peşterilor, cât de măreţ se înalţă de la pământ, cât de măreţ plutesc peste apele mării şi culmile munţilor! O, clipă memorabilă şi fără seamăn, clipă gigantică şi sublimă: nu vulturul lui Jupiter ¹ zboară peste crestele Caucazului, ci neînfrânţii fii ai pământului, purtaţi de rodul enorm al îndrăznelii tale.

…Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă! …”