Io îşi recapătă vechea înfăţişare

Zeul pristav nu stă pe gânduri şi rupe lanţul de aramă, care o priponea pe Io. Juninca liberă, scăpată de sub cumplita priveghere, porneşte-n goană către casă, în timp ce Hermes îşi aşază la loc măiestrele-i aripi şi se ridică-n zbor spre Zeus, ca să-i arate ce-a făcut.

Nici nu zburase bine Hermes şi s-a ivit zeiţa Hera. A strâns ochii monstrului Argus, căzuţi pe văi, căzuţi pe coaste. I-a strâns în poala ei pe toţi.

— Dar ce să fac acum cu ei? se întreba zeiţa Hera. Gândeam s-o urmăresc pe Io. Nu vreau să-mi scape fata asta!

Voia să-i pună pe o stâncă, dar a zărit jos, în câmpie, trecând o pasăre: păunul. Coada păunului, rotată, i-a plăcut mult zeiţei Hera.

„E numai bună de-ncrustat coada păunului, cu ochii cei risipiţi ai monstrului!” a cugetat zeiţa Hera.

Ea a luat ochii strânşi în poală, i-a prins de coada cea rotată, ca nişte pietre nestemate, şi a rostit către păun:

— Pentru că porţi ochii lui Argus, ochii ce m-au slujit pe mine, tu ai să fii pasărea mea…

Şi-ntr-adevăr, din acea clipă, legendele ne spun că Hera n-a avut pasăre mai dragă decât păunul cel rotat, cu coada lui strălucitoare.

Numai că-ndată după-aceea, zeiţa Hera s-a pornit s-o urmărească pe junincă, să nu poată ajunge-n ţara unde se afla tatăl său.

Ea porunceşte unei furii10 să se transforme într-o streche. Strechea o-nţeapă pe junincă. Parcă o taie c-un cuţit. De spaimă, Io trece-n goană printr-o pădure, pe-o câmpie, şi peste văi, şi peste dealuri. Se rătăceşte. Uită drumul. Şi fuge, fuge, înţepată necontenit de acea streche. Ea ocoleşte tot pământul. Sciţii o văd prin ţara lor. Prometeu, fiul de titan, înlănţuit de zei pe Elbrus, o vede şi îi dă curaj.

Prin Asia goneşte Io şi se aruncă-n apa mării să-şi răcorească trupul ars de-nţepătura furiei, în valurile reci şi repezi. Străbate mările înot şi-ajunge-n ţara egipteană.

Nilul, cu apa lui mâloasă, curgea – oglindă-mpurpurată de asfinţitul soarelui. Pe ţărmul său aleargă Io. Cade-n genunchi, fără puteri. Ridică fruntea către cer. Mugeşte-adânc, şi-n limba ei cere lui Zeus îndurare. Mai bine zeii să-i ia viaţa; de mii şi mii de ori era mai bine, dacă se îneca în valuri, decât să îndure atâta, nevinovată, pe pământ.

Din cer, însuşi stăpânul, Zeus, vede că răzbunarea Herei e mult prea mare, şi a-ntrecut orice măsură. Cu carul său de aur, Zeus coboară grabnic în Egipt. Îi pune mâna grea pe spate junincii albe şi… minune! … părul de animal îi cade, se vede pielea mătăsoasă; coarnele i se rup din frunte; pe spate, într-un val de aur, cosiţele i se revarsă, umede, ca în ziua-n care Zeus căta din cer la ea. cuprins de gânduri pătimaşe.

Io, încă înfricoşată, se saltă repede din tină. Picioarele şi mâinile îi sunt aşa precum erau în vremea când sălăşluia la tatăl său, fluviu] Inahos. Îi vine greu parcă să creadă că nu mai este animal. Vorbeşte, strigă, râde, cântă şi, uluită, îşi ascultă glasul şi hohotul senin.

Totul era ca mai-nainte.

Şi, pentru că-i venise ceasul, dânsa s-a tras lângă un mal. Acolo a născut un fiu lui Zeus, tatălui ceresc. Feciorul s-a numit Epaios.

Regele din Egipt, Osiris11, văzând-o pe frumoasa Io, s-a-ndrăgostit nebun de ea şi a cerut-o de soţie. Astfel a devenit regină Io în ţara egipteană. După ce ei s-au stins din viaţă, preoţii le-au făcut altare, numind-o pe regină: Isis.

Pe tron, ca rege în Egipt, a fost urcat fiul lui Io. Când a murit şi el, de-asemeni preoţii i s-au închinat şi l-au slăvit, zicându-i Apis.