Zeus hotărăşte moartea lui Argus

Argus nu s-a uitat în urmă. N-a ascultat plânsetul lor. A dus juninca mai departe, până ce a găsit, în drum, nişte păşuni cu iarbă arsă. Aici a legat-o pe Io de un ţăruş, cu lanţu-i greu. El însă s-a urcat pe-un munte, umbrit de arbori rămuroşi. De-acolo priveghea în zare, să nu se-apropie nici un om, ce ar putea să-i dea lui Io vreun ajutor oricât de mic.

Erau atâta de departe şi-atât de bine-o ascundea Argus pe Io-n acel loc, încât abia de-o vedea Zeus.

, E prea destulă suferinţă pe care o îndură Io, nevinovată precum e! … a cugetat în sine Zeus. A venit vremea s-o ajut. M-a blestemat fluviul Inahos. Îmi fac iarăşi prea mulţi duşmani…”

A chemat deci pe zeul Hermes şi i-a cerut să plece-n grabă spre locul unde era Io.

— Ai să-l ucizi pe monstrul Argus, i-a poruncit Zeus lui Hermes. Cum? Te priveşte. Eşti viclean şi priceput în treburi de-astea…

Şi-a pus Hermes aripile la pălărie, şi la umeri, şi la picioarele-i mai iuţi decât e vântu-n vijelie. A pus sub haină secera de diamant cu care Cronos îl sfârtecase pe Uranus, în bătălia dintre ei. A luat în mână caduceul şi a zburat ca un vârtej…

A tot zburat, a tot zburat, până ce a ajuns în locul unde monstrul zeiţei Hera păzea pe fiica lui Inahos cu-atât de mare străşnicie.

Sosind acolo, zeul Hermes şi-a dat deoparte-aripile şi a lovit cu caduceul într-un tufiş de bozie. Cum a lovit cu caduceul, tufişul s-a schimbat pe loc în douăzeci de capre roşii şi douăzeci de iezi bălţaţi, având pe lângă ei un ţap cu părul negru, păcură. Hermes şi-a scos din sân un nai. A început să-şi mâne turma, cântând din nai, fermecător.

De pe-nălţimea unde sta, Argus l-a şi văzut pe Hermes.

— Cine eşti, măi? i-a strigat el.

— Sunt un sărman păstor de capre, nu vezi? i-a dat răspunsul Hermes.

— Frumos mai cânţi, ia vino-ncoace! … Acolo iarba e pălită, aici e grasă… Şi-s izvoare, să-ţi tot adăpi căpriţele. Urcă-te sus! E şi răcoare. Şi tu poţi să te odihneşti. Iar mie-mi vei cânta din fluier. Dar vai, ce fluier e acela? N-am mai văzut. Făcut din trestii? … Frumos mai ştii să cânţi, băiete! …

Hermes se face-ntâi că nu vrea să urce-n munte, lângă Argus; până la urmă se-nvoieşte. Încet-încet îşi urcă turma, cântând mereu, mereu, din nai. Lui Argus i se închid ochii. Asta şi urmăreşte Hermes. S-adoarmă monstrul ce păzeşte pe fiica fluviului Inahos, şi să-l ucidă. Asta vrea. Monstrului i se închid ochii, sub cântecul duios din nai. Nu încă toţi. Mai sunt de strajă, ici-colo, câte unul.

— Spune-mi, păstorule iubit, rosteşte Argus moţăind, cine a născocit unealta din care cânţi aşa frumos?

Păstorul prefăcut îi spune, cu glas domol, adormitor, despre un zeu, pe nume Pan. Şi-i spune Hermes, îi tot spune, cum zeul a-ntâlnit o nimfă; şi… zeul Pan s-a-ndrăgostit…

Vocea lui Hermes e ca vântul, când suflă prin frunzişuri vara.

Argus a adormit de tot. Pentru întâia oară Argus nu are nici un ochi deschis. Sforăie-n tihnă şi visează. Visează despre zeul Pan şi despre o unealtă nouă, pentru cântat, numită nai. Hermes îşi duce caduceul peste tot trupul monstrului. Iar caduceul mângâie ochii lui Argus, ca s-adoarmă tot mai adânc, ca-ntr-un mormânt. Puterea lui este sfârşită. Hermes îşi schimbă uitătura cea plină de bunăvoinţă şi se încruntă ucigaş. De sub veşmântul de păstor îşi scoate arma ascuţită. Îşi scoate arma şi loveşte grumazul gros al monstrului.

Capul s-a despărţit de trunchi, rostogolindu-se pe văi.

Hermes împinge cu piciorul şi trunchiul celui ce fusese străjerul de credinţă-al Herei. Capul şi trunchiul se zdrobesc. Muntele s-a-nroşit de sânge. Ochii lui Argus s-au desprins şi de pe cap şi de pe trunchi, şi-s risipiţi mai peste tot.