Note:

1. Hestia, sau Vesta – la romani – întruchipa pentru cei vechi focul. Focul cel blând din vetre, pe care ei îşi găteau hrana. Focul purificator de molimi. Focul ce le da în timpul nopţilor lumină şi iarna îi ocrotea de geruri. Cum este flacăra de pură, aşa urma să fâe şi căminul: curat şi neatins de intrigi, înşelăciuni sau duşmănie.

2. Vatra sau căminul îi unea în jurul ei pe membrii aceleiaşi familii. De aceea, elinii au socotit că oraşul se cădea să aibă o vatră a sa, un pritaneu, cum se numea, unde să ardă focul sacru. Focul acesta sacru trebuia să fie simbolul unităţii între locuitorii aceluiaşi oraş. La romani, acest foc era păzit de nişte preotese, numite vestale, care trebuiau să rămână fecioare nemăritate. În pritaneu erau primiţi solii străini sau ambasadorii. Tot de aici luau vechii greci tăciuni aprinşi, când se duceau la luptă. În tabere aprindeau focul din aceşti tăciuni şi simţeau numaidecât patria alături de ei. La fel, când porneau cu corăbiile să cucerească ţinuturile îndepărtate şi să întemeieze oraşe noi, aduceau cu ei flăcările sfinte şi se simţeau în noul oraş ca în patrie. Această dăinuire a focului însemna, după unii mitologi, chiar viaţa, pentru că oriunde se află oameni ei aprind focul în vetre. Poate din pricina aceasta, zeiţa este reprezentată, uneori, ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, cum poartă numai fraţii săi: Zeus şi Hera. În opere vestite, cum este statuia intitulată Giustiniani, aflată într-un muzeu de la Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta, înveşmântată într-un dublu hiton, cu falduri-lungi, cu văl pe plete şi pe umeri. Ea are o înfăţişare calmă şi chiar puţin severă. Cu indexul arată către slăvile înalte. Artistul grec care a sculptat-o pare că a vrut să spună, prin acest gest, urmaşilor săi: „Năzuiţi întotdeauna numai spre ceea ce este înalt şi veşnic, plin de curăţenie!”. Poate că simbolul ar putea fi asemuit cu acela al renumitei „coloane fără sfârşit”, creată de marele nostru sculptor Brâncuşi.

3. Demetra sau Ceres, întruchipând în legende pământul fertilizat de oameni, de cei dintâi plugari, însemna trecerea de la păstorie la treapta superioară a muncii în agricultură. Această trecere era însoţită de aşezări stabile, de oarecare siguranţă în colectivitate. Este reprezentarea legendară a dorinţei oamenilor de a dobândi o viaţă tihnită şi îmbelşugată.

4. Eleusis din Atica a devenit mai târziu un vestit loc de adorare a zeiţei agriculturii, Demetra.

5. Seminţele aşa-zise fermecate, cu putere adormitoare, sunt seminţele de mac.

6. Cuvântul Triptolem înseamnă, dealtfel, cele trei munci de seamă din meşteşugul plugăriei: aratul ţarinei, semănatul şi secerişul.

7. Ţipătul acestei fiare se aseamănă cu un hohot de râs. După legendă, însuşi Lincos, în clipa când a fost preschimbat de zeiţă, hohotea de bucuria izbânzii. Aşa îşi explicau elinii existenţa acestei fiare, pe care poporul nostru o numeşte, dealtfel, râs.

8. Astfel justificau, în chip poetic, elinii, faptul că în Sciţia nu s-a făcut multă vreme agricultură.

9. Serbările din Eleusis, pe lângă jocuri şi întreceri de gimnastică sau muzică, cuprindeau şi o serie de practici religioase, ce imitau, de fapt, chiar munca pe care o fac pe câmp plugarii. Premiile distribuite la aceste serbări constau de obicei din grâne, mai ales orz. Aceste grâne erau recoltate pe o câmpie învecinată cu Eleusis, numită Raria. Aici, pe câmpia Rariei, se spunea că arase întâia oară pământul Triptolem, părintele agriculturii.

10. Legenda aceasta are altă semnificaţie decât cele dinainte. Elinii, în general, erau în luptă cu forţele naturii care puteau să le facă rău: cerul, cu fulgerele şi trăsnetele lui, marea cu furtunile sale nimicitoare, soarele însuşi, când era prea arzător, dar se simţeau apropiaţi de aşa-zişii zei htonici, adică zei pământeni, cum erau Demetra, care asigura belşugul de roade, şi Dionisos, zeul viţei de vie, zeii naturii îmbelşugate, am putea spune noi. Prin fapta lui Erisihton, grecii îi osândeau pe aceia ce făceau stricăciuni naturii, care distrugeau copacii, plantele, ogoarele sau păşunile, fără vreun scop şi fără milă. Erisihton, pe cât se pare, mai este în acelaşi timp şi pământul nefertil, adică duşmănos zeiţei, care întruchipează abundenţa. Pe acest pământ nefertil se pustieşte totul: holda, grădina sau pădurea. Nu mai pot vieţui nici animalele. Deasupra lui bântuie foamea şi el însuşi, uscat, se sfărâmă, se risipeşte în nisipuri şi praf, pe care-l duce vântul. Acesta ar fi tâlcul legendei lui Erisihton – Demetra rămânând belşugul.

În operele plastice, Demetra este reprezentată de obicei cu mare pompă. Ea are în jurul frunţii spice de grâu, flori de mac şi alte ornamente vegetale. În mâna dreaptă ţine o torţă – torţa cu care şi-a căutat copila – şi în cea stângă un coş, cum se purtau în Eleusis. Alteori ea are o ţinută simplă, demnă, fără podoabe, având numai o bentiţă peste păr. Când este astfel reprezentată, Demetra se aseamănă mult cu sora ei mai mare, cu Hestia.