Monstrul Argus începe s-o chinuiască pe Io

Hera n-a aşteptat să-i dea Zeus încă o-ncuviinţare. A luat pe fiica lui Inahos – astfel schimbată în junincă. I-a pus de gât un lanţ de-aramă şi-a-ncredinţat-o unui monstru, un slujitor de-ncredere, ce-avea tot corpul presărat cu zeci de ochi pătrunzători. Monstrul acesta, numit Argus9, vedea în toate părţile: sus, jos, în părţi şi-n spate, vedea şi-n bezne şi în apă. Nici o mişcare nu scăpa ochilor săi veşnic la pândă. Abia dacă în timpul nopţii câte doi ochi se odihneau, unul în faţă, altu-n spate, pe rând, o clipă fiecare; dar ceilalţi rămâneau de strajă, băgau de seamă orişice.

Acestui monstru i-a dat Hera pe fiica fluviului Inahos şi i-a grăit în acest fel:

— Argus, să iei juninca asta. Eu bănuiesc că e o fată. Tu să mi-o duci cât mai departe, să n-o mai poată vedea Zeus. Acolo să mi-o chinuieşti, cât te-i pricepe tu mai bine…

Monstrul a luat de lanţ juninca şi a purtat-o peste munţi, peste câmpii şi peste ape. Nu îi dădea voie să pască decât o iarbă vestejită, frunze pălite şi amare, iar apă nu putea să bea decât din bălţi cu sărătură, înnămolite, putrede. Noaptea, o aducea să doarmă pe locuri cât mai umede, mai îngheţate, mai bătute de vânturile cele reci, lăsând-o pradă frigului.

Io vărsa lacrimi amare. Ştia că e nevinovată. Zeus, din cer, o oropsise. Şi-n loc să dobândească milă, cum se cuvine aceluia ce suferă, Hera o urgisea mai rău. Şi tot ducând-o monstrul Argus, prin lumea largă, pe copilă, au ajuns, într-o bună zi, în ţara fluviului Inahos.

Tocmai atunci erau pe ţărmuri bătrânul fluviu zeu, Inahos, şi cu surorile-i iubite. Vorbeau cu toţii despre ea.

— Unde-o fi Io a noastră? se tânguia încet bătrânul. Simt că mă sting, mă sting cu zile. Ea îmi era căldura vieţii şi mângâierea clipelor de bătrâneţe ce m-apasă…

— Surioara noastră dulce, blândă, ce-nveselea întreg palatul cu râsetele ei zglobii, care cânta din zori în noapte, pe unde-o rătăci, sărmana? se întrebau şi fetele.

Io era la depărtare de câţiva paşi şi-i auzea.

— Eu sunt… Eu sunt Io a voastră… Priviţi-mă cum am ajuns… mugea copila-ndurerată.

Văzând că tatăl şi surorile n-aveau cum să o înţeleagă, ea şi-a zgâriat, cu multă trudă, pe ţărmul nisipos al apei, numele – Io – cu copita.

— Juninca asta-i fermecată! au strigat toate fetele. Ştie să scrie cu copita. Hai să citim şi noi ce-a scris.

— Io! … Da, da, da, Io scrie… a rostit fluviul zeu, Inahos. Bătrânul se şi repezise de gâtul fetei sale dragi. Plângând cu ţipete, Inahos îi mângâia pielea rănită de lanţurile de aramă.

— Aduceţi leacuri, oblojeli! … Aduceţi iute! … striga dânsul. Păstorule nelegiuit, zeii au să te pedepsească, fiindcă loveşti un animal sub care se ascunde-o fată…

Cât timp s-au petrecut acestea, monstrul cel de credinţă-al Herei se aruncase-n apa rece ca să-şi împrospăteze trupul. Auzind însă pe Inahos că îl blestemă-n acest fel, s-a săltat repede din unde:

— Fereşte-te, bătrâne. – n lături, a răcnit el. N-o mânia cumva pe Hera, ce ocroteşte-acest ţinut, pentru că s-ar putea să-ţi schimbe toate copilele la fel…

A tras apoi tare de lanţ, târând junincă-n urma lui. Tatăl se aruncase jos, lovindu-şi fruntea, hohotind:

— E dusă mângâierea mea… Duse îmi sunt orice nădejdi… Fetele îşi smulgeau şi ele părul din cap şi se jeleau:

— Io! … Iubita noastră soră! Eşti osândită pe nedrept. Şi noi, cât vom trăi pe lume, vom lăcrima în urma ta…