Năvala spre Olimp

La început a fost o clipă de linişte pe-ntreg pământul. Toţi aşteptau cu încordare să vadă ce o să se-ntâmple.

Pe urmă, cu un urlet groaznic, giganţii au făcut un salt şi au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriaşe, apoi cu torţe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, şi treceau dincolo de nori.

Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle şi-nsoţea fiecare fulger cu câte-o straşnică săgeată.

Giganţii-au prins apoi să smulgă munţii din temelia lor, să-i pună unul peste altul şi să-şi alcătuiască o scară, să ajungă până în Olimp.

În astă vreme, olimpienii erau mereu mai îndârjiţi. Izbeau cu suliţe, cu săbii şi cu săgeţi către giganţi. Dar, iată, unul dintre dânşii, Alcioneu, cel mai voinic – care avea şi însuşirea că nu putea fi omorât, atâta vreme cât lupta în ţara unde se născuse – s-a căţărat sus, peste stânci. Văzându-l pe Alcioneu că este gata să pătrundă chiar în palatul din Olimp, Zeus a aruncat spre dânsul cu un mănunchi de fulgere. Heracle l-a lovit de-asemeni cu o săgeată drept în piept. Însă Alcioneu, gigantul, în loc să cadă la pământ, izbit de două ori în trupu-i, de-un zeu şi de un muritor, a hohotit în râs năprasnic:

— Zadarnic vă munciţi voi doi să-l zdrobiţi pe Alcioneu! Am să vă prind şi-am să vă zvârl, ca pe nişte neputincioşi, până în Tartar, în afund. Să staţi şi voi lângă titani…

Heracie nu putea pricepe de ce gigantul n-a căzut. Noroc că se găsea acolo, cu lancea-n mână, şi Atena, zeiţă a eroilor, înţelepciunii şi prudenţei.

— Degeaba eşti uimit, Heracle, i-a rostit ea. Alcioneu este în ţara unde-a văzut lumina zilei. Şi pe acest pământ gigantul nu va putea fi omorât. Îl ocroteşte vraja Gheei. Atrage-l în tărâm străin, şi ai să-l nimiceşti curând.

Heracle s-a făcut că fuge, sărind din muntele Olimp. Alcioneu crezând că-i scapă eroul cel mai de temut, l-a urmărit până la ţărmul albastrei ape a Egeei, şi astfel s-a îndepărtat de locul unde se născuse. Heracle s-a întors spre el şi l-a ţintit cu o săgeată. Zeus, ce priveghiase totul cu ochiul său străbătător, a aruncat şi el un fulger. Gigantul a căzut ucis.

Mai mulţi giganţi au zărit însă pe soţul lor cel mai voinic căzând cu capul în ţărână, sub lovitura lui Heracle.

— Alcioneu e doborât, să-l răzbunăm, au strigat ei, şi să-l ucidem pe Heracle!

Şi opt, nouă giganţi, grămadă, s-au repezit după erou.

Zeus, băgând de seamă asta, şi vrând să-l scape pe Heracle, s-a sfătuit pe loc cu Hermes, pristavul lui cel de credinţă. Hermes, vicleanul, l-a-nvăţat să facă-n aşa fel, ca două dintre frumoasele zeiţe să iasă grabnic înaintea giganţilor ce-l urmăreau, cu ură mare, pe Heracle. Zeus a poruncit să plece Hera, iubita lui soţie, şi Afrodita cea gingaşă. Ele au ascultat porunca şi, plutind pe un nor de aur, au ajuns repede în drumul giganţilor, care erau gata să-l prindă pe Heracle. Dulcea zeiţă Afrodita, stăpână peste dragoste, făcând şi ea nu ştiu ce vrajă, a ameţit pe fiii Gheei şi-ai lui Uranus, înstelatul. Uitându-şi ura pe Heracle, giganţii s-au simţit cuprinşi de-o dragoste nesăbuită pentru frumoasele zeiţe. Şi le-au mărturisit iubirea, unii din ei cerându-le chiar de soţii.

…În acest timp, Zeus, din slavă, n-a stat să piardă nici o clipă. Lovea mereu cu trăsnete. Heracle a ţintit de-asemeni, în ei, cu câteva săgeţi.

Nici un gigant din opt sau nouă n-a scăpat teafăr sub săgeţi şi trăsnete şi fulgere.

Ceilalţi dintre feciorii Gheei au fost cu toţii încolţiţi de către zeii olimpieni. Atena l-a târât de chică pe fiorosul Encelade3, ducându-l în Sicilia şi, prăvălindu-l într-o groapă, a trântit peste el un munte. Poseidon, Ares şi Hefaistos, Artemis, Hermes şi Apolo au biruit în lupte crunte întreaga ceată de giganţi şi s-au acoperit cu toţii de glorie nepieritoare4.

Legenda spune că giganţii, pierind acolo, lângă mare, s-au prefăcut şi ei în munţi.