O nimfă din cortegiul zeiţei Artemis

Asopos îşi plângea destinul. Dar Zeus hohotea în slavă şi îi spunea pristavului:

— Hermes, ce fată crezi tu, oare, că merită cinstirea-naltă de a-mi pleca ochii spre ea?

— Ştiu eu, stăpâne? zicea Hermes. îmi pare mie, sau aşa e? Nu cred că-i alta mai frumoasă decât Calisto7, nimfa care o însoţeşte în cortegiu pe Artemis, la vânătoare…

— Privirea ta e ageră, a râs cu hohote stăpânul. Eşti gând din gândul meu, băiete. Într-adevăr, nu-i alta care să merite, mai mult ca dânsa, cinstea de-a-mi deveni soţie…

— Bine, dar nimfele acestea au jurat fiicei tale, Zeus, că vor rămâne ne-ntinate. Zeiţa Artemis ucide nimfele sale din cortegiu, dacă îşi calcă jurământul… Calisto nu o să primească a-ţi fi soţie. Îi va fi teamă.

— Nu, Hermes, te înşeli, te-asigur, i-a spus pristavului stăpânul. Nimfei nici n-o să-i fie teamă. Iată ce fac…

Şi, într-o clipă Zeus a luat înfăţişarea copilei sale, Artemis. Pe umeri ţinea, ca şi dânsa, un arc măiestru de argint şi-o tolbă plină cu săgeţi. Mergând cu pas uşor, prin munţi, i-a tăiat calea lui Calisto. Cu voce limpede, de fată, i-a poruncit nimfei să vină la pieptul său şi-a sărutat-o. Calisto, nebănuitoare, se bucura că-i strânsă-n braţe şi sărutată de zeiţă.

Deodată, Zeus şi-a luat chipul său majestuos, impunător, şi a rostit către Calisto:

— De azi vei fi soţia mea. Fiul tău o să-ntemeieze regatul din Arcadia!

Când a-nţeles înşelăciunea, nimfa a început să ţipe şi a fugit ca o nălucă, plângând, spre inima pădurii. Artemis cea adevărată, auzind ţipetele fetei, a trimis nimfele s-o cheme. Calisto s-a înfăţişat tremurătoare, înlăcrimată, i-a căzut în genunchi zeiţei şi a rugat-o să o ierte. Se ruga biata să o ierte, deşi nu avea nici o vină.

Artemis se uita la nimfă, având o cută-ntre sprâncene. Fără să dea nici un răspuns, a cerut arcul şi-o săgeată şi a ţintit-o pe Calisto.

Zeus, care era acolo ascuns în dosul unor arbori, a vrut să-şi scape victima de sub săgeata fiicei sale. Făcând un semn, a preschimbat-o pe Calisto într-o ursoaică. Ursoaica a-ncercat să scape şi să se urce-ntr-un copac. Atâta numai că zeiţa arareori îşi greşea ţinta. Fata a fost lovită-n piept. Gemând, s-a prăbuşit în iarbă şi sângele nevinovat a înroşit pădurea toată. S-a chinuit aşa un timp. Mai înainte de-a muri a născut un fecior, pe Arcaş.

Sfârşindu-şi fata zilele, trupul său a fost pus pe rug. Şi moartă ea era frumoasă. Ca să-i păstreze frumuseţea, Zeus a luat-o de pe rug şi a zvârlit-o între stele, ivind o nouă constelaţie, ce se numeşte Ursa mare.

Fiul său, Arcaş, după cum îi prevestise însuşi Zeus, a-ntemeiat Arcadia, ţara cea mai încântătoare ce se afla în acel timp, după cum spun legendele. A vieţuit el multă vreme, însă, simţind că i se-apropie ceasul din urmă, l-a rugat pe tatăl său ceresc, pe Zeus, să-l ducă lângă mama lui. Zeus i-a împlinit dorinţa schimbându-l, de asemenea, în altă constelaţie care se cheamă Ursa mică.