Plecarea spre Arcadia

Zeus şi-a preschimbat sceptrul de aur într-un toiag din lemn de corn. Mantia lui sărbătorească, ţesută de mâna Atenei, a prefăcut-o într-o haină de om sărac şi necăjit. Sub haină însă şi-a vârât fulgerul cel scânteietor.

Şi a pornit apoi prin lume…

A luat-o-ntâi şi-ntâi prin munţi, către Arcadia ferice3. A străbătut’naltul Menala, un munte potopit de fiare, apoi Cilene şi Liceul cel tot învăluit în brazi, şi-a ajuns în Arcadia. Era la vremea când amurgul aduce după sine noaptea cea misterioasă pe pământ. Acolo-a cerut adăpost, sub un acoperiş măreţ: palatul regelui Licaon.

Şi a dat semne tuturor că este el, stăpânitorul.

— Temeţi-vă! le spunea aspru. Acel pe care-l ospeţiţi nu-i om de rând, şi s-ar putea să fie-un zeu…

Numai că regele Licaon ura pe zei şi s-a gândit: „Stai, am să pun la încercare puterea-ţi, călătorule!”…

Şi-a hotărât să îl lovească, în timpul nopţii, pe ascuns.

Mai înainte, ca să râdă, a vrut să-l şi batjocorească. I-a dat bucate să mănânce, din carnea unui rob ucis.

— Să văd şi eu dacă-şi dă seama zeul acesta îngâmfat ce carne-nfulecă la masă, a spus nechibzuit Licaon slugilor sale din palat.

Acum, fie c-a fost trădat, fie că Zeus, cu puterea-i, a prins de veste-nşelăciunea, destul e că s-a înfuriat şi a trântit talgerul plin cu ruşinoasele bucate.

— Nemernice! i-a strigat el. Crima ta este fără margini. Vreai să-l răpui pe însuşi Zeus. Pedeapsa mea te va ajunge…

Şi a scos fulgerul său groaznic de sub mantie, şi-a lovit.

Palatul regelui Licaon a ars până în temelii. Iar regele, când a-ncercat să mai rostească un cuvânt, a şi simţit cum glasul lui se schimbă-n urlete de fiară. Trupul i s-a-nvelit în blană. Braţele şi picioarele s-au prefăcut şi ele-n labe. Licaon4 s-a făcut un lup, o fiară cruntă, ce-a fugit să se ascundă prin păduri.