Prometeu

Zeus era stăpânitor deplin. Nimic nu-i mai stătea în cale. Vrerea lui era lege şi poruncă pentru toţi zeii. Doar cei de jos, de pe pământ, îi făceau uneori necazuri, căci ba cârteau, ba ridicau pumnul spre cer şi-ameninţau…

Mai ales când se abăteau molimi sau revărsări de ape, cutremure, sau foc sau moarte adusă de năvălitori, oamenii se-ndârjeau cumplit:

— El, numai el trimite totul! îi este ciudă că nu vrem să ne supunem zeilor, întotdeauna, cum vor ei. Şi-i este teamă că-ntr-o zi vom cuceri Olimpul său, cum proroceşte Prometeu…

Iar Prometeu, acel pe care oamenii-l proslăveau în cântec, avea, pe cât spune legenda, ca tată, pe-un titan, Iapet. Iapet era, la rândul său, fiul pământului, al Gheei şi-al cerului înalt, Uranus.

Încă de mic, acest urmaş al lui Iapet se dovedise isteţ, cutezător în gânduri şi-l întreba pe tatăl său:

— Tată, de ce e lumea asta plină de flori şi de atâtea roade, de ce-s atâtea animale şi zburătoare? Pentru cine? De ce n-a fost creată o fiinţă cu minte ageră. – nţeleaptă, ce-ar putea să le stăpânească şi să le folosească bine?

Iapet nu-i răspundea nimica, nepăsător la întrebare… Avea şi-aşa multe necazuri, cu alţi doi fii amestecaţi în răzvrătirea titanilor contra lui Zeus. Unul din ei, Atlas, purta, pe umăr, bolta înstelată. Fusese osândit de Zeus să o ţie pe veşnicie. Celălalt, pe nume Meneceu, fusese aruncat în Tartar.

Nu mai avea tatăl, Iapet, decât doi fii, ca alinare în ceasurile bătrâneţii, pe Prometeu, şi-altul mai mic, ce se chema Epimeteu1.