Pruncii zeiţei Leto

Altă soţie a lui Zeus a fost zeiţa nopţii, Leto.

Atâta doară că şi Hera aflase-nşelăciunea asta. Iară Uranus o vestise că Zeus o să îndrăgească mai mult pe fiii Letei, decât pe propriii ei feciori.

Nebună de mânie, Hera s-a hotărât să-mpiedice naşterea celor doi copii, pe care-i prevestea Uranus. A cerut ajutorul Gheei. Şi Gheea s-a grăbit să-i dea tot sprijinul zeiţei Hera, fiindcă pe Zeus nu-l iubea, de când îi răpusese fiii, giganţii cei îngrozitori. Şi amândouă-au uneltit.

Gheea nu i-a dat voie Letei să nască-n nici un colţişor de pe pământ. Umbla pe drumuri grele Leto, plângând cu jale, în dureri, şi nicăieri nu putea naşte.

— Îndură-te, o Gheea, mamă! Cu Zeus eu m-am măritat numai din teamă, cu ruşine. Nu-s vinovată cu nimic! Îndură-te şi lasă-mă să-mi nasc copiii undeva, şi te-oi slăvi, măicuţă Gheea! Ţi-oi mulţumi şi te-oi cinsti! …

Gheea nici nu vroia s-audă. Şi Leto rătăcea întruna. Ba încă Hera trimisese şi un balaur, numit Piton, care o urmărea pe Leto, zvârlind flăcări asupra ei.

Nemaiştiind ce poate face, Leto s-a dus la un oracol. Oracolul i-a arătat că e pe mare-o insulă care pluteşte, fără a fi prinsă de fundul mării, nici de ţărm. Şi Gheea n-avea stăpânire asupra insulei, defel. Nici Piton n-o putea ajunge, căci nu ştia să-noate-n mări. Să meargă deci în insulă, să-i ceară adăpost, şi-apoi s-aducă-n lume copilaşii.

Astfel s-a dus zeiţa Leto în insula Ortigia, adică-n insula de piatră, cum o numeau vechii elini. Era o insulă pustie. Nici iarba nu creştea pe ea. Doar nişte pietre albicioase şi mărăcini, atât erau.

Leto a rugat insula să-i dea voie să-şi nască pruncii. Insula s-a temut întâi.

— Am auzit, a răspuns ea, după o clipă de gândire, că fiul ce ţi se va naşte va fi un zeu orgolios. Când va vedea că sunt de piatră, şi n-am păşuni, şi n-am livezi, o să mă-mpingă cu piciorul în mijlocul furtunilor, şi-atuncea mă voi cufunda…

— N-ai teamă, insulă de piatră, a mai rostit zeiţa Leto, eu, mama zeului, îţi jur că fiul meu te va cinsti şi-aici se va clădi un templu…

— Îmi juri tu asta, mândră Leto?

— Îţi jur pe însuşi fiul meu…

— Bine, atunci mă învoiesc! …

Planul urzit, din slăvi, de Hera, părea că este nimicit. Totuşi Hera nu s-a lăsat, căci ea a luat-o pe Ilitia – buna zeiţă-a naşterii – şi a ascuns-o într-un nor, care-i întuneca vederea. Ea nu vedea Ortigia şi nici pe Leto cum se zbate în chinurile naşterii. Şi nouă zile încheiate şi nouă nopţi cumplite, Leto a fost întruna sfâşiată de dureri neînchipuite.

Niciuna dintre celelalte zeiţe nu puteau însă să rămână atâta de nepăsătoare, văzând pe Leto suferind. Ele s-au dus la Ilitia şi i-au făgăduit o salbă mare, de nouă coţi, toată din aur, dac-o va ajuta pe Leto să-şi nască, în sfârşit, copiii.

Şi zeiţa a fost mişcată, aflând de-atâta suferinţă. S-a prefăcut în porumbiţă şi a zburat în insulă.

Legenda spune că întâi s-a născut Artemis cea castă. Fata s-a înălţat pe clipă. Şi ea, la rându-i, a dat sprijin măicuţei sale, să-l nască şi pe Apolo.

Când s-a născut zeul Apolo, insula a şi înverzit. Prin doi stâlpi, foarte-nalţi, de piatră, s-a prins bine de fundul mării. Lumini de aur s-au vărsat pe tot întinsul înverzit. Şi zeul nou-născut a spus:

— Te vei numi de astăzi Delos, sau insula cea luminoasă! Şi-aicea va fi templul meu…

Zeiţe s-au ivit din cer şi au adus celor doi zei centuri de aur, văluri albe, ambrozie, nectar şi flori.

Cum a mâncat ambrozia şi a sorbit nectarul dulce, zeul Apolo s-a făcut un tânăr de o frumuseţe cum nu se mai văzuse încă, până atunci, nici în Olimp. Toţi zeii s-au mirat privindu-l. Avea în jurul frunţii raze. Ştia să cânte minunat! Muzele, cele nouă muze, s-au adunat în jurul lui, cerându-l oblăduitor.

Iar Zeus l-a numit, pe dată, zeu al luminii soarelui şi al cântărilor alese. Şi-a hotărât ca zeii ceilalţi, când va intra dânsu-n Olimp, să se ridice în picioare, afară de măicuţa-i Leto şi prea mândra zeiţă Hera.

Pe celălalt copil al Letei, pe Artemis, a hărăzit-o să fie apriga zeiţă a vânătoarei de dihănii – un meşteşug tare iubit în vremea de odinioară – şi tot ea să se îngrijească de palida lumină-a nopţii, dată de argintia lună.

Olimpul mai primise, iată, alţi şase zei: Atena, Ares, Hefaistos, Hermes, Apolo şi Artemis. Erau, deci, olimpienii unsprezece – căci Hades sta doar sub pământ. îi trebuia însă stăpânu-ui înc-o zeiţă, ca să ajungă şi olimpienii doisprezece.