Regele Tesaliei doboară un stejar al zeiţei

Cine nu se ruga smerit, în temple, pentru belşugul pe ogoare sau în grădini sau în livezi, o supăra rău pe zeiţă. Astfel se spune că, odată, un bătrân rege tesalian, ce se numea Erisihton, ar fi-nfruntat-o pe Demetra.

Într-o pădure tesaliană Demetra avea un stejar. Un stejar falnic, rămuros, cu o coroană mult mai largă decât era toată pădurea, în trunchiul lui trăia o nimfă. O nimfă dragă a zeiţei. Şi oamenii, ca s-o slăvească pe mândra soră a lui Zeus, veneau ades lângă copac. În ramurile-i înverzite agăţau panglici şi buchete de flori bogate în parfumuri. Iară poeţii spuneau versuri scrise pe table ceruite.

Erisihton însă oprise ca oamenii să mai cinstească acest stejar, plăcut zeiţei. Dar a aflat cu supărare că mulţi nesocotesc porunca, şi-a hotărât să-i pedepsească şi să reteze-ntreg stejarul.

A chemat câţiva sclavi cu sine şi au plecat către pădure.

— Tăiaţi-l! … le-a poruncit dânsul. Numaidecât. În faţa mea?

Dar nici un sclav n-avea curajul să dea întâia lovitură. Atunci Erisihton, cu furie, a prins în mână o secure, strigând spre cei aflaţi de faţă:

— Puţin îmi pasă că zeiţei i-e drag acest stejar semeţ. Şi de-ar fi dânsa în persoană, în trunchiul lui, tot îl dobor… Cununa lui, atât de largă, va săruta curând pământul.

Şi a lovit cu-nverşunare.

Trunchiul atunci a scos un geamăt şi frunza lui s-a făcut pală. Iar de sub scoarţa despicată a început să curgă sânge.

— Stăpâne! … Nu mai da. Ajunge… a cutezat un sclav să-l roage.

— Ce-ai spus? … Tu, sclav, îmi dai poruncă? … a zis Erisihton, cu ciudă. Primeşte dar ce ţi se cade…

Şi cu securea-nsângerată i-a retezat îndată capul.

N-a trecut mult şi a sunat cea de pe urmă lovitură. S-a prăbuşit în tină trunchiul. Căzând, s-a auzit o voce blândă, tăiată de suspine:

— Ascultă! îţi vorbeşte nimfa ce-a locuit în trunchiul ăsta nevinovat, tăiat de tine… Află însă că, pentru-această faptă, vei suferi şi tu, tirane…

Şi nimfele de prin pădure fugeau cernite spre Demetra.

— Zeiţă, tu, prea darnică, cea mai iubită dintre nimfe şi-a pierdut viaţa sub securea călăului Erisihton…

Zeiţa-ndată şi-a scos fruntea din holdele aproape coapte. A clătinat puţin din plete şi toate holdele acelea s-au scuturat în tot regatul.

— O foamete-nspăimântătoare va bântui-n aceste locuri, unde chiar regele doboară stejarii mei! a zis zeiţa.

Şi-a dat poruncă unei nimfe să plece-n Sciţia pustie, unde domnise crudul Lincos. Acolo nu mai creşteau grâne, nici fructe nu mai dădeau pomii. Şi-n Sciţia se afla Foamea, făptura cu obrajii galbeni şi ochii-n fundul capului, cu buze vinete, uscate, dinţii mâncaţi ca de rugină, părul zburlit şi pielea aspră.

— Să vie Foamea, care-mi este de obicei vrăjmaşă mie, a spus Demetra mâniată. Să-l nimicească pe călăul Erisihton şi tot ţinutul pe care-l stăpâneşte dânsul…

Şi nimfa a pornit pe dată spre Sciţia, să cheme Foamea. Iar Foamea s-a săltat pe-o pală de vânt uscat şi secetos, pornind înspre Tesalia mănoasă.

Regele, care săvârşise fapta, dormea adânc în acel ceas. Era cam spre sfârşitul nopţii şi Foamea, fără multă vorbă, a pătruns în palat, la rege, şi l-a-nvelit, ca într-un giulgiu, cu aripile sale negre, şi a suflat asupra-i fiere, ce i-a pătruns în măruntaie.