Satul aplecat

Înţeleptul se cunoaşte la supărare, prietenul la nevoie, şi dragoste cu sila nu se poate.

La puţină vreme după aceea, se spune că, la îndemnul lui Moş Albu, ar fi plecat prin lume Păcală.

— Cine călătoreşte multe-întîlneste! l-a sfătuit bătrînul. Şi nu e om întreg acela care nu cunoaşte lumea, nu cată s-o înţeleagă. Şi-nţelegînd-o, nu doreşte s-o îndrepte.

Şi-aşa, umblînd pe drumuri, se povesteşte c-ar fi ajuns, odată, Păcală la un izvor.

Cum sta acolo, lîngă izvor, şi sorbea apă să se răcorească, iată că trecu o nuntă.

Nuntaşii chiuiau, se veseleau, numai mireasa hohotea de plîns de îi sălta cămaşa din spinare.

Las-o să plîngă, zicea mirele, că s-a deprinde ea cu mine. Destul c-o iau săracă, îmi fac milă de tată-său, de mumă-sa, că altfel îi duceam la ocnă, nu mai vedeau luminazilei. Mi-erau datori vînduţi pentru mălai.

Ei, sărăcie, sărăcie, ce nevastă îmi dai mie!... Şi bine zicea mirele, pentru că fata era frumoasă coz, ca trandafirul, iar el buhos, bătrîn — putea să-i fie tată — gros ca o bute şi urît.

Însă bogat, bogat, de nu ştia la pungă socoteala.

— Ia staţi, măi oameni buni, a zis flăcăul, văzînd-o pe biata fată cum plîngea. Ce chiuiţi atît de tare?

— Petrecem, a răspuns bogatul, eu şi cu neamurile mele. Mi-am luat nevastă după plac, şi-o duc acasă să nuntim. Tu cine eşti, măi coate-goale?

— Eu? un băiat, un oropsit, a zis Păcală. Vin de pe deal. Am aflat lîngă un copac o groapă mare, încărcată numai cu galbeni, cu galbeni lucitori... Alerg să caut un sac mai larg, să mi-i adun, să-i duc în satul meu, la Vai-de-ei, să-i scap pe toţi de sărăcie.

— Să-i pricopseşti pe toţi? Hă, hă!... Că prost mai eşti şi tont mai eşti, a rostit mirele. Du-te şi adă-ţi sac, de-acasă, din Vai-de-ei... Da ' und e-ai zis că e comoara ?

— În vîrful dealului, unde-i stejarul acela rotat.

— Acolo e?

Şi s-a făcut Păcală că porneşte cu pas întins spre Vai-de-ei. Numai că n-a mers mult. A sărit pe-o latură de drum. Şi s-a ascuns într-un tufiş.

Îndată mirele şi nuntaşii, lăsînd-o lîngă izvor pe mireasă, s-au repezit, ca nişte cîini înfometaţi, în sus, pe deal.

Unii şi-au rupt, din goană, cămăşile, alţii gheroacele, scurteicile, care ce-avea, să aibă în ce pune galbenii, să ia mai mulţi.

Păcală, în timp ce ei fugeau, s-a întors iute lîngă mireasă.

Şi ea plîngea, plîngea, să zici că-şi da duhul, nu alta:

— Ce-am să mă fac lîngă urît, lîngă bătrîn?

Şi era gata, gata, biata fată, să-şi pună un curmei de gît, să se anine de o creangă, şi să-şi ia viaţa, de cît amar avea în suflet.

— Fetică, hăi, a oprit-o Păcală. Moartea vine lesne. Viaţa o capeţi mai greu. Nu te pripi. Vrei să te scap eu de buhos?

— Cum să nu vreau, flăcăule ? plîngea mireasa. Dar cum? Că nu mai este cu putinţă! Nu mă mai scapă decît moartea!

— Stai binişor! a mîngîiat-o Păcală, şi i-a şters lacrimile de pe chip. Uite, du-te acolo în desiş, leapădă-ţi straiul de mireasă, îmbracă-te cu schimburile astea ale mele, ia şi trăistuţa cu bucate şi fugi unde-oi vedea cu ochii. Ai unde să te duci?

Fata a lăsat ochii, ruşinată.

— Am .. . un flăcău, pe num e Ion. Mi-i drag. Şi... noi jurasem să ne luăm... Atîta că-i sărac. Şi a venit bogatul cu urgia... M-a luat din casa părintească... Acuma fug. Mă schimb numaidecît. Dar... stai, s-a întors copila spre Păcală. Tu ce-ai să faci?

— Mă fac mireasă-n locul tău...

— Mireasă ?... Tu ?... a început să rîdă fata. Cum să se facă un flăcău mireasă?...

Şi-apoi, dacă te află buhosul, te spînzură, flăcăule. E rău şi n-are milă de nimeni.

— Lasă, n-ai grijă tu de mine! Du-te şi schimbă-te. Lasă acolo straiele, marama, şi fugi că se-ntorc! Auzi-i că şi vin!

Şi fata n-a mai stat pe gînduri. S-a dus şi s-a schimbat. Păcală i-a luat hainele. S-a îmbrăcat cu ele. Şi-a pus pe cap marama şi şi-a lăsat-o peste chip. Pe urmă, s-a aşezat lîngă izvor, făcîndu-se că plînge şi suspină.

Tocmai soseau nuntaşii. Erau toţi rupţi şi năduşiţi.

— Ne-a păcălit! strigau. Ne-a stricat nunta, păcăliciul.

Şi mirele răcnea mai tare decît ceilalţi:

— Dacă îl prind, îi sucesc gîtul!... Haide, mireasă, hai acasă... Şi îl trăgea de mînă pe Păcală.

L-a dus acasă, şi-acolo a început nunta. S-a adus vin, bucate bune. Păcală se făcea că plînge.

— Ia dă-ţi, mireasă, vălul de pe faţă, o îndemna bogatul.

— Nu pot, că prea-s înlăcrămată, îi răspundea Păcală de sub maramă, cu glasul subţiat. Lasă-mă să-mi mai treacă.

Iară lăutarii zdrăngăneau pe dible şi mirele cînta cu glasul ca o bute veche, dată de-a rostogolul pe un deal:

— Ia hai, mireasă, să jucăm, zicea din nou buhosul spre mireasă.

— Lasă, mai către dimineaţă, atunci e mare veselia, îi răspundea încet Păcală.

Şi toţi nuntaşii rîdeau, rîdeau cu hohote, privindu-i.

— Cine rîde la urmă rîde mai bine, şoptea Păcală de sub maramă.

— Ce-ai spus, mireasă? întreba buhosul.

Ai vreo dorinţă? Că numai astăzi îţi voi împlini toate voile. De mîine ai să-mi fii supusă...

— Am, glăsuia Păcală, iarăşi, subţire, prefăcîndu-şi vocea, de sub maramă. Vreau să mă duc oleacă afară şi să mă răcoresc.

Să-mi şterg şi lacrimile de pe chip. E timpul să-nceapă veselia.

— Nu. C-ai să fugi! rînjea buhosul. Nu sînteu prost. Au mai fugit mirese-n noaptea nunţii.

— Cum am să fug? şoptea Păcală. Dezleagă-ţi brîul de pe mijloc. Leagă-mă de picior c-un cap al brîului şi ţine tu în mînă celălalt cap. Cînd îmi faci semn, mă-ntorc îndată.

— Aşa?... Aşa mai merge! Stai să te leg.

Şi a legat-o pe mireasă de un picior. Iară celălalt cap l-a înfăşurat în jurul încheieturii mîinii, să nu-i alunece cumva.

Păcală a ieşit afară. Şi mirele a prins s-aştepte. A aşteptat, a aşteptat, a sorbit el ulcele, a tot sorbit.

— Unde-i mireasa? se mirau nuntaşii.

— Afară, să se răcorească. Să-şi şteargă lacrimile de pe chip. A spus că-i timpul să-nceapă veselia, hîrîia mirele trufaş, cu glasul răguşit de băutură.

— Aşa a spus ? Atunci să vie şi să ne veselim! ţipau nuntaşii.

— Vină, mireasă, vrem să ne veselim cu toţii! a răcnit mirele, poruncitor ca un stăpîn, spre tinda unde i se afla mireasa.

Nu i-a venit nici un răspuns.

— Poate încă mai plînge! au zis nuntaşii.

— Mireasă, vină! a urlat stăpînul. Hai să ne veselim!

Şi-a tras încet de brîu. Brîul şedea pe loc.

A tras mai tare. Brîul tot se ţinea. S-a săltat în picioare mirele şi-a tras, încordîndu-şi puterile. Şi-a tras, şi-a tras. Iară de-afară s-a auzit un muget şi-un sunet de talangă.

— Ce este?... Ce s-aude?... au sărit toţi nuntaşii de pe laviţe.

Şi mirele a tras, a tras. Şi, ce să credeţi, dragii mei? Pe uşă a intrat o vacă, cu-otalangă de gît şi cu marama miresii peste coarne, mugind către nuntaşi. Brîul era legat de gîtul vacii. Şi pe talangă atîrna un răvaş:

„Asta-i mireasa care-ţi trebuie ţie. Nu o copilă ca un trandafir. Dragostea nu este de vînzare ca o vacă, buhos afurisit. Află de la mine, feciorul ce mă chem Păcală."

Nu vă mai spun ce rîs a fost pe urmă. Nuntaşii, de, ca rude şi ca oaspeţi, rîdeau mai acru. Da' se-adunase satul pe la ferestre. Şi toţi rîdeau atît de tare, că s-auzea la şapte poştii.

— Bună mireasă i-a găsit Păcală bogatului, rîdeau sătenii. E cumpărată, cum îi place lui.

Şi şapte zile, şapte nopţi, ba poate şi mai bine, au tot rîs de buhos, care se tăvălea pe jos de ciudă, jurîndu-se c-o să-l ucidă pe Păcală.

Atît au rîs, că satul s-a cutremurat şi s-a lăsat în jos, pe-o rînă.

De-atunci îi zice Satul aplecat.