Care pe care

Soarele n-are nevoie de soare, nici luna de lună; dar omul de om, da. Că omul sfinţeşte locul şi cine nu are măcar un prieten încercat nu merită să trăiască.

Păcală îl căuta pe Tîndală. Tîndală, de-asemenea, pe Păcală. Numai că era parcă mereu un făcut. Uneori, din locul unde ajungea Tîndală, de-abia plecase Păcală. Iar, alteori, Păcală intra printr-o parte a satului, în vreme ce Tîndală ieşea prin cealaltă.

— Dacă-l vedeţi cumva pe Păcală, lăsa vorbă Tîndală, să-i spuneţi că îl caut să rîdem laolaltă.

— Astfel a spus Tîndală ? se veselea Păcală, cînd îi sosea la ureche vestea. Şi eu abia aştept să dau ochii cu el şi să vedem care pe care...

— Care pe care! rostise şi Tîndală. O să vină ea şi clipa aceea şi-o să vedem care pe care...

Şi iată că acea clipă mult aşteptată a sosit!

Tîndală tocmai trecea printr-o pădure care despărţea între ele două ţinuturi, cînd l-a zărit în cale pe-un flăcău cilibiu.

Dintr-o dată a simţit, prin nu ştiu ce anume, deoarece nu avusese încă niciodată pînă atunci prilejul să-l vadă, că flăcăul acela care-i ieşise în cale era însuşi Păcală.

La drept vorbind, după ce-l cunoscuse?

Cine-ar putea să spună? Poate după felul în care Păcală-şi ţinea lăsată pe-o parte căciula. Sau poate după umblet (avea un mers săltat). Sau, cel mai mult îmi vine să cred, după felul cum isteţul zîmbea (c-avea

un soi de zîmbet şăgalnic şi ghiduş, de te făcea să rîzi numai cît îl vedeai).

Oricum, un lucru este limpede, că Tîndalăl-a cunoscut numaidecît pe Păcală. La fel ca şi Păcală, care, cît ai clipi, şi-a dat seama că-n faţa lui se găseşte Tîndală.

Dar, cum erau de şugubeţi, s-au prefăcut amîndoi că nici habar n-aveau pe cine-au întîlnit.

— Să vedem noi acuma, şi-a murmurat printre buze Păcală, cine e mai poznaş şi cine-l păcăleşte pe celălalt mai straşnic.

— Am să te-cerc îndată! şi-a şoptit şi Tîndală. Şi i-a grăit lui Păcală tare: Bună vremea, drumeţule. De nu ţi-e cu bănat, cutez să te întreb: dincotro vii şi cu ce fel de treburi?

Păcală s-a oprit. L-a privit pe Tîndală, zîmbind:

— Mă mir că nu mă ştii!

Tîndală s-a hlizit şi, dîndu-şi jos, din spinare, sacul destul de mare şi plin, pe care şi-l purta, i-a răspuns:

— Uite că nu te ştiu!

— Toată lumea mă ştie, a continuat Păcală, că eu sînt slujitorul marelui dregător al domniei, al cărui meşteşug este strîngerea lînii.

— Auzi, ce potriveală, a izbucnit Tîndală.

Iar eu sînt slujitorul marelui dregător care se ocupă cu strîngerea nucilor.

— Eu trec din sat în sat si iau de ici o fărîmă de lînă, de colo alta, ca să cunoaştem unde-i mai mătăsoasă, mai bună, mai ţigaie.

— Eu fac acelaşi lucru cu nucile. Din fiecare livadă adun cîte una, ca să-şi dea seama stăpînul unde sînt mai de soi.

— Sacul ţi-e plin cu nuci ?

— Dec, aşa prec um ghicişi. Şi-al tău e plin cu lînă?

— Întocmai, frăţioare!

— Ia să şedem colea!

— Să stăm dacă mă-mbii...

— Ştii ce mă socotesc?

— De unde-i vrea să ştiu ?

— Ce-ar fi să schimbăm sacii-ntre noi?

— Şi să-i lăsăm pe stăpînii noştri mofluzi?

— Prea i-am slujit destul!

Flăcăii se privesc pe sub sprîncene:

„Acum! Care pe care?..."

— Asta-i ade vărat. ..

— Eu duc acasă lîna şi tu duci nucile...

— Însă, să ne-nţelegem. Nici unul dintre noi nu va desface sacul pînă nu vom ajunge la o poştă de-aici!

— Să fie precum spui!

— Haide, să batem palma!

Şi, după ce bat palma, îşi schimbă între

ei sacii.

— Să ne vedem cu bine!

— Calea cu norocire!

Şi pornesc fiecare pe drumul dimpotrivă, cale cam de o poştă. Acolo îşi desfac sacii.

„L-am păcălit — gîndeşte Tîndală — pe Păcală. Prea mi se socotea «dumnealui» că-i de nepăcălit. I-am luat un sac cu lînă, dîndu-i în schimb un sac în care nu strînsesem, decît aşa ca să mă aflu-n treabă, doar gogoşi de tufan..."

„O să priceapă, îndată, Tîndală pe cine l-a întîlnit! cugetă şi Păcală. S-a pricopsit c-un sac în care n-adunasem decît muşchide copac!..."

Dar, cînd îşi desfac sacii, întîi rămîn încremeniţi. Unul pe altul se păcăliseră. Apoi, rîzînd cu hohote, fac calea-ntoarsă.

— Din aceştia-mi fuseşi ? Bată-te să te bată! ...

— Aşa mă păcălişi ?

— Ne-ncercăm puterea, în glumă, pe-ai noştri, ca să lovim mai bine în cine ni-i neprieten!...

— Bună vorba grăişi!

— Atîta că, deodată, nu izbutirăm nici unul dintre noi să-l dovedim pe cellalt...

— Ne silim mai departe ?

— De ce nu, frăţioare ?

— Să mergem împreună?

— Şi încotro s-o luăm?

— Încotro bate vîntul!

Şi, glumind şi rîzînd, ţinîndu-se ca fraţii amîndoi de mijloc, au pornit, laolaltă, Păcală şi Tîndală, către alte isprăvi...