Socoteala pe răboj

Cine sapă groapa altuia se prăbuşeşte el întîi în ea!

Se spune că-ntr-o vreme Tîndală ar fi ajuns şi el argat la nu ştiu care mînăstire.

Stareţul l-a poftit la sine pe noul său argat şi i-a cerut să are c-un plug de lemn toată moşia mînăstirii.

— Noi nu plătim cu bani slugile, i-a grăit stareţul, trecîndu-şi printre degetele groase şiragul de mătănii. Sîntem săraci, săraci lipiţi. Abia avem ce să mîncăm. În schimb, îţi dăm în fiecare zi un pumn de mălăieş. De la noi mai puţin şi de la Dumnezeu mai mult. Cine munceşte pentru mînăstire ajunge-n rai. Tu te gospodăreşti, precum ţi-o place, din mălăieşul tău: mănînci, te-mbraci, te speli, iar restul poţi să ţi-l pui deoparte. Eu nu îţi pun nici o oprelişte.

— Şi cît e de muncit pentru pumnul de mălăieş pe zi?

— Din răsărit, în asfinţit. Atîta tot. Şi iei pumnul de mălăieş. Noi îţi plătim cinstit.

— Dar de dormit unde-am să dorm ?

Stareţul a zîmbit către Tîndală, cu nişte ochi subţiri, subţiri de tot:

— De dormit, taică, e mai greu. Că sînt o mulţime de treburi. Nu prea avem timp de dormit. Noi ne rugăm şi tu munceşti. Dar, în sfîrşit, o să vedem ce vom mai face. Du-te şi ară-ntîi ogorul. Pe urmă om mai sta de vorbă.

Se duce Tîndală pe ogor. Ară întreaga zi şi seara merge la stareţ, să-şi ia tainul.

Bate la poarta mînăstirii şi nu răspunde nimeni. Se saltă atunci peste gard. Cată-n chilii, pe ici, pe colo. Peste tot, peste tot dormeau. Călugării dormeau şi sforăiau. Cel mai puternic sforăia însuşi stareţul, răsturnat pe un divan lat, cu faţa unsuroasă, iară pe masă se zăreau bunătăţi fel de fel: friptură de purcel, plăcintă, pere zemoase, struguri dulci, bucate, de, ca la mînăstire.

Şi, mai presus de-orice, o cană plină cu vin negru ce-i rămăsese de la cină.

Tîndală cerceta cu ochii prin ferestruică şi-i lăsa gura apă doar privind.

— Părinte stareţ, striga el. Scoală-te. Ţi-a venit argatul. Să-i dai tainul de mălai.

Şi bătea tare în ferestruică.

— Ce? Cum? Care argat? Tîndală? se trezeşte stareţul. Ai venit, bată-te pustia de prostovan, că nu mă laşi nici să mă rog... şi deschidea oleacă uşa, rotind mătăniile-ntre degete, ca şi cum s-ar fi tot rugat şi pîn-atunci. Ce-ai venit, măi, aşa cu graba? Ai gătit munca?

— N-am gătit-o, c-are moşie mare mînăstirea. Mai e şi mîine timp. Dar dă-mi tainul, precum ne-am înţeles, pentru că iată asfinţitul! Soarele nu mai e pe cer.

Stareţul a cătat spre boltă.

— Soarele nu mai e, vezi bine, a grăit el. Dar luna nu e sora soarelui? Ba este cum îţi spun, a zis tot el. E soră bună, e-n familie. Şi luna, iacă, n-a asfinţit. Munceşte pîn-o asfinţi şi sora soarelui, c-aşa e bine. Şi-atunci abia vino după tain. Iară pe mine lasă-mă, lasă-mă, fiule, la rugăciune!

Aşa i-a răspuns stareţul argatul ui. I-a închis uşa-n nas şi s-a lungit pe divan, să doarmă mai departe.

Tîndală a rămas afară. Cît era el de lăsător, că nu era aşa de ager, întotdeauna, ca Păcală, s-a mîniat în sinea lui.

„Astfel ţi-e vorba, taică stareţ? Ştiam eu că popa are mînă de luat, nu de dat, dar nici aşa... Ei, lasă că mai vorbim noi. O să-ţi fac una ca Păcală! Să mă ţii minte cîte zile-oi trăi!”

Şi s-a întors la munca lui.

În zorii zilei, asfinţind şi luna, s-a întors Tîndală în mînăstire. Şi a bătut la stareţ:

— A asfinţit şi luna ! Deschide, să-mi dai tainul.

Stareţul s-a trezit, din nou, din somn. Şi-a pus tîrlicii în picioare. Şi luînd un pumn de mălăieş mucegăit, pe care îl păstra pe fundul unei lăzi, numai pentru argaţi, a crăpat doar oleacă uşa. Prin crăpătură a întins mîna.

Tîndală a primit mălaiul, dar cu genunchiul a împins uşa şi a deschis-o bine.

Pe masă mai erau întinse bucatele rămase de cu seară, din ce mîncase stareţul. Flăcăulşi-a luat întîi friptura. A pus-o în traistă.

— Ce faci ? Mă furi ?

— Deloc, părinte; dar sora mălăieşului este friptura şi ai uitat sfinţia ta s-o dai. O altă soră e plăcinta. Vinul i-un frate bun plăcinţii. Iar strugurii şi perele fac parte din familie. Cum poţi sfinţia ta să rupi fraţii unul de altul? Nu se poate. Eu n-am muncit întreaga ziuă pentru soare şi toată noaptea pentru lună?...

Le-a luat pe toate şi-a plecat. A mîncat bine şi s-a săturat. S-a tolănit în iarba moale. S-a odihnit după cuviinţă.

Deodată, stareţul s-a dus în locul unde se odihnea argatul şi l-a lovit cu o botină între coaste.

— Scoală-te, leneşule! Ia sacul ăsta cu grăunţe şi hai la tîrg. Să-l vindem, să luăm lumînări.

Tîndală s-a sculat din iarbă şi a luat sacul cu grăunţe, pe care i-l arăta stareţul. Era un sac mare şi greu.

— Îl iau, părinte, cum de nu! Nu-ţi sînt slugă? Dar de ce-mi dai cu botina între coaste, cu-atîta duşmănie, că eşti faţă bisericească şi-i ruşine?!

— N-am dat eu. Sfinţii care mă ocrotesc te-au lovit. Eu i-am rugat numai să te trezească. Dar tu nu-i poţi vedea pe sfinţi fiindcă eşti prost şi păcătos!

— Bine, sfinţia ta, se face Tîndală că-l crede. O fi cum spui.

Şi o porneşte în urma stareţului.

Iar stareţul mergea-nainte, călare, bălăbănindu-se pe şalele unui măgar.

Ca să-şi mai bată joc de slugă, stareţul l-a tot ocolit, l-a tot purtat pe nişte drumuri neumblate.

„Am să te fac, băiete, gîndea stareţul, să-ţi dea pe nas bucatele ce le-ai mîncat!”

La drept vorbind, nici nu voia să meargă stareţul cu grînele la tîrg, ci numai să-l trudească pe Tîndală, să-l pedepsească, să-l omoare.

De la o vreme, stareţul se plictiseşte de mers pe drum. Mînă măgarul într-o poiană şi-i spune lui Tîndală:

— Aici e tîrgul. Tu-l vezi ?

— Nu-l văd! zice Tîndală liniştit.

— Cum o să-l vezi? grăieşte stareţul. Aici e tîrgul sfinţilor. Ochii de prost nu pot să vadă, nici s-audă. Numai ochii de sfînt, cum sînt ai mei. Dar tîrgul este. Uite colea ce forfotă şi ce vînzare! Ştii ce, Tîndală?

Mergi înapoia mea cu sacul şi strigă tare: „Grîne mînăstireşti am de vînzare!” Însă să strigi cu nădejde, băiete, ca să găsim cumpărători!

— Bine, părinte! Cum ţi-i voia.

Şi o ia stareţu-nainte şi se preumblă prin poiană, iară Tîndală, după el, strigă din răsputeri:

— Grîne mînăstireşti am de vînzare!

Stareţul rîde-n sine, hoţeşte: „Aha, Tîndală, ţi-o plătesc!” Şi, dintr-o dată se opreşte lîngă un fag şi glăsuieşte, tot ca să-şi bată joc de slugă, făcîndu-se că îi răspunde unui cumpărător:

— Cum vindem grînele? Destul de ieftin. Vrei să le vezi? Stai o clipită să ţi le-arate sluga...

Şi-i porunceşte lui Tîndală să lase sacul jos, s-arate grînele copacului alăturea de care se opriseră.

Tîndală înţelege totul. Face însă pe prostul mai departe. Arată grînele copacului:

— Le cumperi? Bine. Foarte bine. Dă-i banii stareţului.

— Cu cine vorbeşti, măi? întreabă acesta.

— Cumpărătorului îi răspund, spuse Tîndală. Sfinţia ta nu-l mai auzi?

— Nu îl aud! se miră stareţul, uitînd minciuna spusă mai-nainte.

— Atunci eşti prost şi păcătos! Pentru că numai proştii nu-i aud şi nu-i văd pe sfinţi. N-ai spus chiar adineauri sfinţia ta lucrul acesta? Ori ai minţit? Eu oi fi sfînt, pentru c-am început să-i văd şi să-i aud!

Stareţul schimbă feţe-feţe. Cum putea el să spună c-a minţit? Iară Tîndală se apropie cu capul lîngă fag şi scoţîndu-şi căciula, se face ca-l ascultă pe cumpărătorul nevăzut, cum îi vorbeşte.

— De vreme ce grînele au ajuns ale dumitale, am să-ţi ascult porunca, îi rosteşte copacului.

Şi, prinzînd sacu-n braţe, după ce-l desface la gură, începe s-alerge prin poiană, împrăştiind tot grîul prin iarbă.

— Ce faci acolo, blestematule ? răcneşte stareţul, cînd îşi zăreşte grîul risipit prin iarbă.

— Mi-a poruncit cumpărătorul să-l semăn!

Zice că a arat el locul acesta mai deunăzi şi-acuma vrea să semene de toamnă. Puteam să nu-l ascult pe-un sfînt?

Şi-aruncă tot ce mai rămăsese pe fundul sacului în iarba verde. Apoi se duce lîngă stareţ, se dă în dosul lui şi-i dă un ghiont.

— Cine-a dat, măi, întreabă stareţul şi-aşa destul de cătrănit.

— Eu ştiu, sfinţia ta ? Parcă, în lumea asta care mişună prin tîrg, poţi să-l zăreşti pe-acela care-ţi dă un ghiont? E tot la fel ca şi cu sfinţii care m-au izbit pe mine, cu botina-ntre coaste, astăzi de dimineaţă, în curtea mînăstirii. Nu poţi să-i vezi, nu-i vezi şi gata...

— Aşa e, înghite stareţul. Aşa e. Haide acasă, nătărăule!

Şi o pornesc spre mînăstire. Cum merg ei prin pădure, rătăcesc drumul. Se-afundă.

Ajung în nişte locuri rar umblate.

Şi dau de o colibă unde sălăşluiau nişte tîlhari. Tîlharii însă nu erau acasă. Intră Tîndală în colibă. Pătrunde, după el, mai cu fereală, şi stareţul. Şi, într-o ladă, găseşte Tîndală un purcoi de galbeni.

Stareţul se repede asupra lăzii şi o acoperă cu anteriul:

— Asta-i colibă de tîlhari! Iar banii sînt furaţi. Să nu mai spun despre colibă că segăseşte în pădurea mînăstirii. Deci am să iau aceşti bani, îmi trebuie pentru binefaceri.

— De e aşa, am să vestesc chiar astăzi oamenii din sat, face Tîndală pe nevinovatul, să vină la sfinţia ta, că vrei să-i ajuţi pe nevoiaşi.

— Nu, asta să n-o faci! se sperie stareţul.

Şi, ca să taci, am să-mpart galbenii cu tine, parte şi parte.

— Bine, sfinţia ta, cum hotărăşti! Fie şi-aşa, deşi eu singur i-am găsit. De drept, ar fi numai ai mei...

Şi-ncepe stareţul să facă socoteala pe o hîrtie, cum trebuia să fie împărţiţi galbenii.

Se face el că socoteşte. Socoteşte şi, pînă la urmă, îi dă argatului numai un galben şi el ia restul:

— Aşa e socoteala pe hîrtie! Tu nu poţi s-o-nţelegi, fiindcă eşti greu de cap. Ia-ţi galbenul şi du-te! Nu mai îmi trebuie slugă.

Eu mă întorc la mînăstire, cu restul de comoară.

— Nu prea-nţeleg, ce-i drept, cum merge pe hîrtie socoteala, zice la rîndul lui Tîndală, că sînt om prost, cum spui sfinţia ta.

Dar ştiu o altă socoteală: pe răboj, de la bunicu, Dumnezeu să-l ierte, pe unde-o fi, că m-a învăţat, cînd încă mai trăia, cum săplătesc celor ce-ar vrea să mă înşele. Nu vrei să ţi-o arăt?

Şi ia Tîndală două beţe. Unul mai lung şi gros, altul mai scurt.

— Uite cum este socoteala pe răboj! Iau cîte-un galben şi crestez pe răboj un semn.

Pun galbenul alături pentru mine, şi un băţ, pe spinare, cu toiagul cel gros, sfinţiei tale. Iar la sfîrşit, să ia toţi galbenii acela dintre noi care o fi în stare să se mai ţină pe picioare. E bine?

— Nu e bine! Hai, poţi să iei comoara.

E-adevărat ce spui că ai găsit-o singur. Dar te călugăresc.

Şi, fără să aştepte răspunsul lui Tîndală, stareţul face asupră-i semnul crucii.

— Te vei numi Grigorie, călugărul Grigorie, începe el să cînte, ca sfîntul ce ocroteşte mînăstirea. Şi, fiind în monahie, călugăre Grigorie, ai datoria să te supui sfîntului stareţ. Şi eu îţi poruncesc să-mi dăruieşti, îndată, galbenii tăi, să ţi-i gospodăresc. Ce-a legat stareţul nu poate să dezlege nimeni. Altfel te pedepseşte Dumnezeu şi te aruncă-n iad.

— O fi cum spui, sfinţia ta, răspunde şugubăţul, dar eu iau gălbenaşii, îi pun colea în traistă, îmi iau şi rămas-bun de la călugărul Grigorie, pentru că eu, Tîndală, plec din nou în lume. Am o-ntîlnire cu Păcală, să mai venim de hac unor înşelători. Aşa, sfinţia ta, rămîi cu bine!

Şi-a luat pe umăr traista, şi-a plecat fluierînd. Şi ce-a făcut cu banii, cum i-a împărţit la nevoiaşi, la văduve şi la bătrîni, am să vă spun eu altă dată, că-i o poveste lungă, lungă, şi-acum, aşa pe grabă, n-am vreme să v-o-nşir.

Stareţul a rămas jelind, rupîndu-şi hainele, zvîrlindu-şi comănacul, atîta îi părea de rău de galbeni.

De-atunci a şi rămas, se pare, vorba că:

«Cine sapă groapa altuia se prăbuşeşte el întîi în ea!