Galbenul fără soţ

Curajul e o piatră scumpă, nu se găseşte-n drum. Că, vorba ceea, de s-ar afla-n ţărînă sau dac-ar creşte-n pom, ca merele n-ar mai fi nimeni fricos.

Păcală şi Tîndală au mers împreună prin lume o bună bucată de timp. Şi, iacătă, într-o noapte, după ce străbătuseră un drum plin de hîrtoape, pe cînd erau sfîrşiţi de oboseală, au ajuns într-un sat. În sat, oamenii se culcaseră. Nici o luminiţă nu mai sclipea pe la ferestre.

— Am ajuns prea tîrziu! s-a oprit locului Păcală.

— Ca să mai supărăm pe cineva la ceasul acesta ar însemna să ne facem un mare păcat, şi-a dat cu părerea Tîndală.

— Mai bine, ştii ce mă gîndesc? Sa dormim în biserică.

— Aşa e. Bine zici. Tot nu e nimeni, acolo, acum, în miezul nopţii.

— Ne odihnim, pe cinste, pe una dintre rogojinile din biserică.

— Şi, dis-de-dimineaţă, pornim mai departe.

— Dar unde-o fi biserica?

— Uite-o pe culmea dealului, chiar lîngă cimitir...

— Să nu-i trezim pe morţi!

— Să nu-i trezim pe oameni, c-or fi trudiţi de muncă.

Şi urcă ei, amîndoi, ca nişte umbre, pe deal. Ajung în cimitir. Străbat pe o potecă, printre morminte, dar cînd să păşească în biserică, răsună o voce groasă:

— Să împărţim sacul cu galbeni în zece!

Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.

— Dec, tu ce zici, Păcală, c-o fi? şuşoteşte, mirat, Tîndală.

— Zic că se petrece aici un lucru tare ciudat.

— Să ne dăm mai aproape şi s-ascultăm temeinic.

S-apropie ei, uşor, şi în lumina ferită sub obroc a unei făclii, prin crăpătura uşii, zăresc mai mulţi bărbaţi. Unul din ei rostea:

— De ce să-mpărţim galbenii-n zece, cînd noi toţi sîntem nouă?

— Sîntem nouă, e drept, glăsuia iar acela care avea vocea groasă, însă cum este îndeobşte legea la noi tîlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părţi din pradă!

— I-o bandă de tîlhari! mai şopteşte Păcală. Au săvîrşit un jaf şi-şi împart galbenii.

Numai că socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din tîrg...

Şi îl învaţă, îndată, pe Tîndală ce trebuie să facă. Şi, fiindcă, în tindă, sub masă, se aflau nişte giulgiuri, îşi iau de-acolo două şi se învelesc în ele.

Pe urmă, Tîndală, cu glasul înfundat, începe să rostească:

— De ce ieşirăţi, măi, voi, morţii, din morminte ?

— Păi cum să nu ieşim? îi răspunde Păcală, la fel de înfundat, că noi, cît am trăit, am fost lipsiţi de bunătăţile lumii. Şi-acu am auzit, ne-a spus un spiriduş, că s-ar găsi înbiserică nişte tîlhari stăpîni pe-un sac cu

galbeni jefuiţi de la oameni...

— Şi voi ce doriţi? Cîte-un galben?

— Da, dorim fiecare din noi cîte-un galben. Şi pe cei nouă hoţi am pofti să-i avem alături în mormînturi, acoperiţi cu ţărînă de vii, ca să se-nveţe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.

Tîlharii din biserică, cînd a început să grăiască înfundat Tîndală, împietriseră. Dar cînd l-au auzit şi pe Păcală că ei, cei răposaţi, ar pofti să-i aducă pe hoţi alăturea, în morminte, şi să-i îngroape de vii, au început să ţipe:

— S-a isprăvit cu noi! Pe unde să fugim?

Şi care mai de care s-au năpustit pe uşa din dosul căreia Tîndală, la ieşire, le da cîte-un picior în spate, ca să-i ajute să se prăvălească pe povîrniş mai lesne...

Cînd au rămas numai ei singuri, Păcală şi Tîndală au intrat în biserică, rîzînd, de se ţineau cu mîinile de pîntece.

Năstruşnici răposaţi şi plini de voie bună erau!

— Ce facem cu bănetul? l-a întrebat Tîndală pe Păcală.

— Eu cred că-ntîi se cade sa-l numărăm.

Apoi să-l împărţim. Şi fiecare să-şi cheltuiască aurul asa cum i-o fi cheful.

— Haide, dacă-i aşa, să-i numărăm pe loc!

Şi-au început, cu multă chibzuinţă, să numere galbenii din sac; dar, cînd, la socoteală, s-a dovedit că banii nu le ieşeau cu soţ.

— Rămîne unul dintre noi c-un galben mai puţin! s-a dumirit Tîndală. Şi paguba, se ştie, n-o poţi preface-n cîştig.

— Cîştigul şi paguba sînt fraţi de-o mamă, a glăsuit Păcală. Nu trebuie să rămînă însă nici unul dintre noi în pagubă. Şi asta pentru că acela care va cîştiga galbenul fără soț, chitesc că îi va da tovarăşului de împărţeală un lucru oarecare din veşmintele lui, precum e datina.

În vremea cît Păcală şi Tîndală se sfătuiau astfel, hoţii, care fugiseră de-a valma, se ascunseseră într-un tufiş si vorbeau înde ei:

— Oare să fi fost chiar adevărat ceea ce-am auzit şi păţit?

— Unde s-a pomenit s-alerge spiriduşii şi să-i vestească pe răposaţi de ce se-ntîmplă sus pe pămînt? Iar aceştia să sară, buluc, cu zarvă mare, să-şi dobîndească aur?

— Este adevărat că una ca asta nu s-a mai auzit, le-a grăit căpitanul; dar fiecare dintre noi a primit, la ieşire, cîte-un picior în spate.

— Si cine să fi dat cu-atîta însetare în nişte bieţi tîlhari, cînd foarte bine ştim că oamenii din sat dormeau cu toţii duşi?

— Da? Cine să fi dat? se întrebau tîlharii.

Cel mai bun lucru ar fi să se întoarcă unul din noi, cel ce-i mai curajos, pîn' la biserică.

Şi să se-ncredinteze, cu ochii şi urechile sale, de e aşa sau altfel.

Uşor e de dat sfatul, dar greu de înfăptuit. Nici unul dintre ei nu se înghesuia

să făptuiască treaba. Curajul e o piatră scumpă, nu se găseşte-n drum. Că, vorba ceea, de s-ar afla-n ţărînă sau dac-ar creşte-n pom, ca merele, n-ar mai fi nimeni fricos.

Cine să meargă, cine?

Unii că ăla, alţii că ălălalt; pînă cînd s-au unit tîlharii într-un glas:

— Să plece căpitanul! Cînd a fost la-mpărţeală, îl boscorodeau ei, ai cerut două părţi.

Şi-astfel ţi se cuvine, de-asemenea, să-n-frunţi primejdii de două ori mai mari.

Şi-aşa, cu inima îndoită, a fost silit căpitanul să plece, mergînd mai mult pe brînci, furiş, prin buruieni şi pe după copaci, către biserică. Nuiaua îl învaţă pe copil şi nevoia pe om. Aşa şi căpitanul.

A ajuns lîngă ferestruică. Şi-acolo, dîrdîind

de frică, şi-a vîrît uşor capul.

Păcală si Tîndală tocmai sfîrsiseră de împărţit gălbenaşii. Ultimul dintre galbeni fusese tras la sorţi şi, cum a vrut Norocul, i-a căzut lui Păcală.

Însă, în clipa aceea, Păcală se întoarce.

Zăreşte căpăţîna tîlharului vîrîtă-n ferestruică.

Şi, fără a mai sta pe gînduri, îi smuceşte căciula, i-o întinde lui Tîndală si îi rosteşte aşa:

— Iată, pentru galbenul lipsă, primeşte o căciulă!

— Văleu, urlă tîlharul, trăgîndu-şi iute capul, şi nici nu mai aleargă, ci se rostogoleşte pînă lîngă tufiş. Văleu! geme iar el.

— Ce este? Ce se întîmplă? îl împresoară tîlharii.

Dîrdîind ca varga, căpitanul se bîlbîie:

— Morţii... atît de mulţi îs... încît... deşi şi-au împărţit toţi galbenii din sac... nu s-au ajuns cu unul... Şi ...căpitanul lor... cînd m-a zărit în ferestruică... mi-a smuls din cap căciula... ca s-o dea celui ce era păgubaş... Văleu şi iar văleu!...

— Văleu şi iar văleu! s-au stîrnit la fugă tîlharii, ca nebunii. De nu ne-ar urmări, să ne vîre-n morminte... şi să ne-ngroape de vii...

Şi cît ai zice „ah", n-a mai rămas acolo nici umbră de tîlhar.

În schimb, cei doi fîrtaţi, după ce şi-au umplut fiecare pînă la jumătate sacii cu galbeni, s-au culcat în biserică. Au dormit liniştiţi pînă spre dimineaţă, cînd i-au trezit cocoşii, şi-au plecat mai departe.