Lacul popii

Nu e om cine-şi spune, ci e om cine se poartă. Şi cine sapă groapa altuia cade el întîi în ea.

Trecea cîndva Păcală, voios, pe-o cale, nu se mai ţine minte pe unde, privind cerul senin şi zborul păsărelelor.

„Şi totuşi viaţa e frumoasă! îşi spunea el, şi fluiera mai vesel decît oricînd, luîndu-se la întrecere cu cintezoii şi rîndunelele ce săgetau văzduhul deasupra lui. De ce n-or fi toţi oamenii de treabă? De ce sînt unii hrăpăreţi şi lacomi? Pămîntul ne-ndestulează şi loc pe lumea asta este destul. Dar hai să nu mă mai gîndesc astăzi la rău şi la necazuri!... Să-mi satur mai bine ochii de lumină, pieptul de aerul acesta proaspăt şi sufletul de linişte!"

Aşa gîndea flăcăul, cînd, dintr-o latură, s-au auzit nişte blesteme, şi vaete, şi ţipete.

Flăcăul, săritor, s-a şi grăbit spre locul unde se auzeau acele ţipete. Şi, lîngă un copac, şedeau trei oameni mai mult goi decît îmbrăcaţi. Pentru că nu s-ar fi putut numi veşminte ţoalele flenduroase ce spînzurau pe trupurile lor.

Oamenii erau slabi, hămesiţi de foame, bătuţi şi aveau nasurile tăiate chiar de la rădăcină. Erau, precum se spune în popor, cîrni.

— Ce e cu voi, în starea asta? i-a întrebat flăcăul. Cine v-a oropsit atît de tare?

— Popa! s-au văietat ei tustrei. E peste deal, aici în sat, un popă. Îl cheamă State. Om rău cum nu se mai găseşte.

— Ei, ei, şi ce s-a-ntîmplat ?

— Păi, i-am slujit trei ani, a rostit unul dintre cîrni.

— Ne-am înţeles să ne plătească aşa cum o vrea el, a grăit celălalt.

— De ce-aţi primit o astfel de-nvoială ?

— Era o foamete şi-o lipsă, aşa că n-am avut încotro! a spus şi cel de-al treilea.

— Însă, au luat iarăşi cuvînt tustrei, State ne-a pus să-i iscălim un zapis precum că, de ne-am supăra pe el vreodată, să aibă drept să ne reteze nasurile.

— Ei, şi de ce v-aţi supărat?

— Da' cum, păcatele, să nu ne supărăm, a luat cuvînt din nou întîiul cîrn, cînd i-am muncit trei ani fără hodină, fără destulă mîncare sau vreo haină mai călduroasă-n timpul iernii? Iar cînd s-a împlinit sorocul, n-a vrut să ne dea nici un ban.

— Nici o trăistuţă de mălai, s-a plîns şi cel de-al doilea.

— Voi nu ştiţi, măi, a glăsuit feciorul, că mîna stîngă a popii (aia cu care ia) e verde, şi-n schimb, cea dreaptă (aia cu care ar trebui să dea) este uscată?

— Acuma am văzut, a rostit cel de-al treilea.

Ba încă, fiindcă stăruiam, ne-a şi bătut cu reteveiul. Atunci ne-am cam ieşit din fire... Ne-am supărat...

— Şi popa v-a scurtat de nasuri?

— Întocmai, flăcăule, cum spui. Ne-a retezat de nasuri, blestematul. Şi nu ştim cinel-o pedepsi, că nimeni nu se mai tocmeşte, în veci, la un asemenea stăpîn. Ba încă am mai aflat că la nu se ştie cîţi alţii le-a retezat şi mai-nainte nasurile. Nici dracul nu-i hain ca el! O, doamne, doamne, măiculiţă, ce ne-a fost dat să pătimim!...

Şi se jeleau sărmanii oameni, ridicîndu-şi pumnii spre cer.

— Cine l-o pedepsi pe popa? Cine?

Flăcăul îi privea cum se zbăteau, îndureraţi. Strigau, se zbuciumau, dar nu aveau nici o putere.

— Lăsaţi, măi oameni bun i, mă tocmesc eu. Şi om vedea care pe care...

— Te tocmeşti tu? Flăcăule, să nu faci una ca asta. Păcat de tinereţea ta, ziceau tustrei.

Cu popa nu e de glumit. Rămîi ca noi, fără nas.

Atît că flăcăul, pînă să se dezmeticească bieţii cîrni, o şi pornise spre deal. Mergea întins. Urcă pe culme. Şi-apoi se coborî în sat.

— Unde e casa popii State ? întrebă el pe o femeie, care mîna nişte boboci galbeni de raţă către baltă.

— State? Valeu, făcu femeia, punîndu-şi palma la gura, înfricoşată. Că n-oi vrea să te tocmeşti la el?

— Ba, cum de n u! Asta gîndesc.

— Uite, unde se vede casa aia arătoasă, cu coperiş de ţiglă. Da' nu te duce, măiculiţă. Stăi, stăi, n-auzi?

Flăcăul însă şi plecase. Bătu în poartă şi strigă:

— Părinte State! Ieşi afară!

Ieşi popa, înalt, voinic, cu mînecile suflecate la anteriu, bărbos şi cu privirea-ntunecată.

— Ce baţi la poartă, măi drumeţ?

— Bat, pentru că gîndeam, părinte, n-ăi fi avînd cumva nevoie de-un argat?

— Argat la mine? Intră iute. Cît ceri simbrie?

— Cît mi-oi da.

— Tain?

— La fel.

— Veşminte?

— Am.

— De e aşa, află, băiete, că te tocmesc.

Te-adăpostesc în şură. Îmi împlineşti poruncile fără crîcnire. Şi una trebuie să ştii. Eu sînt omul lui Dumnezeu. Mie nu-mi place supărarea. Cine se supără îşi pierde nasul.

— Bine, părinte, eu la fel. Sînt vesel. Nu vreau supărare. Care din noi s-o supăra pe celălalt să-şi piardă nasul.

— Dar trecem asta în zapis.

— Trecem, părinte, cum de nu! Şi pînă cînd avem tocmeala?

— Pîn-o cînta cucu-n ogradă. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— Fugi, deci, la treabă. Mulge vaca, retează lemne, fă şi focul, taie-un pogon de varză din grădină, scoate şi apă din fîntînă... Şi, cît oi sta să te-odihneşti, oi vedea eu ce să-ţi mai dau, să nu pierzi timpul de pomană.

— Mă duc, părinte, pe poruncă. Socot că pentru aceea ţi se şi zice sfinţiei tale State, că în ograda dumitale sluga nu are timp de stat nici să răsufle!

— Te-ai supărat?

— Ba, nicidecum.

— Ai isprăvit?

— Pe dată-ncep!

Şi a plecat flăcăul la pădure. A tăiat lemne, a făcut focul. A cules un pogon de varză.

S-a dus la staul si a muls vaca. A scos si apă din fîntînă. A mai făcut şi alte treburi.

Seara, State i-a înfăţişat zapisul, unde se arăta că acela dintre ei care s-o supăra pe celălalt, din orice pricină, îşi pierde nasul.

— Pecetluit de staroste ?

— De el.

— Atunci e bine.

Şi-a început să fluiere băiatul de răsuna toată ograda, ba s-auzea şi-n sat, de ai fi zis că nu făcuse alta nimic decît şezuse întreaga ziuă.

Oamenii clătinau din cap. Femeia cu bobocii le spusese că are State argat nou.

— Un băieţel, un chipeşel, să nu-i faci rău nici cu o floare. Şi ce-o să-l mai sluţească State!

— Bietul băiat, suspinau oamenii. Cum de s-a prins să intre argat ?

— Şi, auzi-l cum fluieră, sărmanul. Habar nu are ce-l aşteaptă.

A doua zi de dimineaţă popa îl chemă pe flăcău.

— Te duci la arie. Sînt douăzeci de clăi cu grîne. Le treieri. Şi nu te-ntorci acasă pînă nu termini. Mîncare o să-ţi trimită preoteasa.

— Bine, părinte, s-a făcut.

Se duce feciorul la arie. Acolo, se-nălţau, nu clăi, ci munţi de grîne. Avea bucate State, nu glumă. Şi se apucă băiatul să treiere.

Munceşte şi munceşte, şi munceşte. S-apropie prînzişorul. Vine amiaza. Trece şi ea. Şi demîncare nicidecum.

„Apăi, este întocmai cum mi-am închipuit", îşi spune-n sine băiatul. Şi ia doi saci cu grîne, merge în capul satului, îi dă unei femei şi-o roagă să-i gătească. Iar ea îi pregăteşte, cît ai clipi, nişte merinde să se ducă vestea.

Seara face la fel. Mai treieră puţ in şi pe la miezul nopţii se-ntoarce acasă cu lucrul gata isprăvit. Mergea şi fluiera, cum i-era obiceiul. Intră-n ogradă. Şi popa State, cum îl simte, apare la fereastră.

— Ai făcut lucrul, măi ?

— L-am făcut, părinţele.

— Da' mi se pare că a uitat cucoana să-ţi trimită demîncare, la prînz. Te-ai supărat? Că uite, am în mînă o custură, să-ţi retez nasul.

— Nicidecum, părinţele.

— Parcă nici pentru cină nu ţi-a trimis bucate.

— Nu-i nimic, părinţele.

— Te-a i supărat ?

— Deloc.

— Dacă-i cu supărare, uite cuţitul...

— Pentru ce să mă supăr? Nu sînt bucate, nu-s. Am luat şi eu, părinte, patru-cinci saci cu grîne şi i-am dat pe merinde unei femei sărmane. Am făcut şi-o pomană.

Popa holbase ochii. Îi venea să urle, să bată din picioare, să dea-n argat cu pumnii.

— Ai făcut şi-o pomană?

— Iară femeia de care-ţi spun mi-a gătit o găină.

— Ţi-a gătit o găină ?

— Friptură de găină, părinte, rumenită-n cuptor, unsă cu untişor, cu coajă aurie. Mi-a mers la inimă. Şi asta mai cu seamă că mi-a mai dat şi-o bărdăcuţă cu vin din ăla rubiniu.

State înghiţea în sec.

— D in ăla rub iniu ?

— Eh! Nu e rău, părinte, dacă nu vine sau nu trimite cucoana preoteasă demîncare. Mă descurc eu mai bine singur.

— Şi cît zici, măi, c-ai dat pent ru găina aia, patru-cinci saci cu grîne? Văleu şi vai de mi ne ! îşi bate State gura cu palm a. Cum măi ?

Cît zici ? Si se îneacă de necaz mai, mai să si plesnească.

— Te-ai supărat, părinte?

— Eu?... Nu... Aoleo!

Şi închide fereastra, izbind-o cu putere.

— Ei, lasă, lasă, începe el să tune, cînd se vede înăuntru. D in ăştia mi-esti? O să te-nvăţ eu minte, cum să te porţi cu mine! Şi n-a dormit, aproape întreaga noapte, popa, de supărare.

În ziua următoare, State îl cheamă iară:

— Te duci azi la pădure! Tai trei sute de trunchi. Şi, ca să nu mai fie poveste cu coana preoteasă, iată, îţi dau un burduşelcu brînză şi-o pîine. Să nu cumva să dai vreun trunchi pe demîncare. Ai înţeles?

— Am înţeles, cum nu!

— Tu mănînci pîinea, burduşelul; te saturi bine şi, cînd te-ntorci acasă, la noapte, mi le aduci întregi, înapoi, aşa precum se văd. Ţi-a intrat bine-n cap ?

— Socot că da!

— Ori te-oi fi supărat ? Că, de te-ai supărat, priveşte custura.

— Cum să mă supăr, părinte ? Porunca e poruncă şi nu-i cu supărare.

Porneşte, din nou, flăcăul la muncă. Retează trunchii. Şi, cînd termină, se hodineşte, cîteva clipe, pe iarbă. Face un dop la burdușel si scoate dinăuntru brînza. Altul la pîine şi-i scoate miezul. Le umple pe unul şi pe cealaltă cu pămînt. Le potriveşte la loc dopurile şi se întoarce acasă.

State, nerăbdător, îi ieşise, la portiţă, înainte.

— Ai mîncat, măi?

— Mîncat, părinte.

— Şi le-ai ad us toate-napoi ?

— Adus, părinte.

Şi-i dă în mînă burduşelul şi pîinea. State le ia în mînă. Erau grele.

— Ce-ai mîncat, mai? rînjeşte el.

— Am mîncat miezul, părinţele, şi-ncolo le-am lăsat întregi, după porunca dumitale.

Ba încă le-am umplut la loc cu ce mi-a fost la îndemînă. Te-ai supărat, cumva, părinte?

— Eu ? O! Bătute-ar c er ul ! Şi începe să izbească de pămînt cu ce-i ieşea în cale.

M-ai păcălit, a doua oară, vicleanule! Mîine, te-nhami singur la car şi te duci în „pădurea fiarelor". Păstrez acolo-n munte o cireadă de boi juncani. Prinzi doi mai buni, îi pui la jug şi mi-i aduci.

— Bine, părinte. Cum ţi-i voia. Da' nu eşti supărat?

— Eu să fiu supărat? Cum? Vai de mine!

Îşi muşcă State limba să nu răcnească şi se întoarce, repede, în cerdac, să nu apuce să-l lovească pe cel care-l scosese din sărite şi să-şi arate astfel supărarea, să-şi piardă nasul. Intră în casă şi-i povesteşte preotesei ce se întîmplase:

— De astă dată, încheie el, s-a terminat.

L-am trimis în pădurea fiarelor. Acolo mişună lupii şi urşii. Cît o fi de voinic, tot îl răpun.

— Dă acatist să nu se-ntoarcă, se saltă preoteasa din aşternut.

— Mă şi duc la biserică să dau!

A doua zi, de dimineaţă, popa şi preoteasa se-ascund după perdele şi privesc cum trage Păcală carul spre munte.

— S-a dus şi nu se mai întoarce, se bucură amîndoi şi încep să salte prin încăperi şi prin ogradă. Au să-l sfîşie fiarele.

Şi trece ziua, trece seara. State mănîncă, bea, se veseleşte. Apoi se culcă liniştit. Îşi face cruce şi-i spune preotesei:

— S-a zis cu fosta noastră slugă, Păcală.

L-au mîncat fiarele. Bine-au făcut. De mîine, vezi tu, preoteasă, să aflăm alt slujitor.

— Bine, părinte, am să văd.

Dar nu-şi sfîrşeşte preoteasa vorba şi ce să credeţi, dragii mei? Începe parcă să ardă satul. S-aude, dinspre munte, o hărmălaie nemaipomenită. Cîinii lătrau, oamenii strigau, copiii chiţcăiau, însă, mai tare decît orice, s-auzeau nişte răgete, nişte mormăituri de fiare, şi un glas de flăcău care îndemna:

— Haideţi, juncanilor, la popa State, să vă dea demîncare. Ori să-- mîncaţi în astă-noapte. Haideţi, juncanilor!

State aprinde o făclie şi-aleargă lîngă gard.

Şi ce să vadă? Să-i vină rău, să cadă, să nu se mai ridice. Flăcăul nostru sta în faţa porţii, bătea cu codirişca să-i deschidă. Iară la car îşi înhămase doi urşi cît nişte case şi doi lupi fioroşi, cu ochii arzători, flămînzi si răi.

Cum îi prinsese, cine poate şti? Poate cunoştea el vreun meşteşug de la tătîne-său, poate-i prinsese în groapă de pămînt, sau, poate îi biruise singur în luptă. Era voinic.

Şi-asta se poate. Dar cum anume, eu nu ştiu. Şi nu cred nici să ştie altul. Destul că îi prinsese, îi înjugase. Şi-atît.

— M-am gîndit — spune el stăpînului — ce s-aduc doi juncani? Să-ţi aduc patru.

Să nu mă mai trimiţi şi mîine după alţii.

Ori nu cumva te-ai supărat?

Iar oamenii care erau de faţă rîdeau. Rîdeau, fiindcă-l vedeau pe State, omul cel rău şi nemilos, galben la faţă cum e ceara, strigînd cît îl ţineau băierile:

— Nu. Nu m-am supărat. Cum să mă supăr? Ce tot spui? Dar ia-ţi de-aicea fiarele şi du-te. Că nu-mi mai trebuie nimic. Îţi dau simbrie cîtă vrei, numai şi numai să te duci unde-oi pofti, unde-oi vedea cu ochii.

— Nu pot, părinte, îi răspundea băiatul.

Mi-ai poruncit s-aduc juncanii, din pădurea fiarelor, şi să-i închid în staul. Ţi i-am adus după poruncă şi-n staul rămîn cît ţi-oi sluji. Pe urmă le dau drumul, iar de plecat nu plec decît cînd o cînta cucu-n ogradă, aşa cum ne-am tocmit cînd am sosit. Stai, de nu vrei, desfac eu poarta.

Şi s-apucă băiatul de desfăcu poarta. Bagă caru-n ogradă. Dejugă fiarele şi le închise în staul, legate bine în ştreanguri. Şi ele mormăiau, urlau şi se zbăteau, însă se vedea bine că ştiau de frica flăcăiaşului. Iar popa se urcase, tremurînd, într-un dud, ce era chiar în mijlocul ogrăzii, în timp ce preoteasa fugise în cămări şi s-ascunsese într-o ladă.

Au stat în dud şi în ladă toată noaptea. De dimineaţă, ce se socoteşte State? Să cînte ca un cuc. Sluga va crede c-a venit sorocul.

Şi o putea scăpa de el. Văzuse State cel hain că îşi aflase nasul.

Şi începu sa-şi prefacă glasul:

— Cu-cu!... Cu-cu!...

Flăcăul iese afară şi înţelege şiretlicul. Prinde în mînă o scurtătură şi o aruncă-n dud:

— Hîş!... Hîş!... Că îmi trezeşti stăpînul prea devreme!

Izbit de scurtătură, popa se clatină, şi zdup! prin crengi, cade la poalele copacului.

— Ucigaşule! îi strigă. Mi- am zdrobit oasele.

— Te-ai supărat? rîde Păcală. Că am şi eu custură, ca şi sfinţia ta.

— Nu. Nu m-am supărat, icneşte popa, luîndu-şi îndată seama, deşi fierbea ca într-un cazan. L-ar fi făcut fărîme pe flăcău, de nu l-ar fi ştiut voinic, de n-ar fi fost şi fiarele în şură.

Şi-o ia la fugă către casă.

— Nu mai e chip, se plînge preotesei, trăgînd-o afar' din lada unde se-ascunsese.

Rîd oamenii pe uliţe de noi. Nu mai îmi ştie nimeni de frică. Mie, care-am tăiat atîtea nasuri. Strînge toate odoarele, comorile, aurăria, gălbenaşii şi scumpătăţile, în doi saci mari! Noaptea asta ne mutăm la oraş.

Aşa scăpăm de slugă. Pe urmă, ne-om întoarce, cînd ne-o fi la-ndemînă.

Şi scoate doi saci largi. Iar preoteasa îngrămădeşte-n ei pungi mari cu galbeni, scumpătăţuri, podoabe şi aurării. Numai la gura sacilor pune vreo două evanghelii, să nu se vadă că-s averi.

Nu terminaseră ei cu făcutul sacilor şi iacătă Păcală la fereastră:

— Ce? Pleci, părinte, şi mă laşi?

— Mă duc pînă prin apropiere, fiule, doar peste deal, rosteşte popa, înmuindu-şi glasul, făcîndu-şi-l dulce ca mierea. Am de slujit, degrabă, o moliftă.

— Şi ce-s cu sacii aceia, părinţele?

— Ei, evanghelii, fiule, psaltiri şi alte cărţi bisericeşti. Nu ştii cum e la noi cu slujba?

— Atît de multe, părintele?

— Păi am o slujbă lungă, taică, slujbă lungă...

Şi îi închide în nas fereastra lui Păcală, să nu mai vadă şi să nu mai audă. Termină preoteasa de umplut sacii şi State îi porunceşte argatului să-i pregătească doi cai buni, să-i lege cu căpăstrul de-un stîlp.

Leagă Păcală caii şi, furişîndu-se, tiptil, pătrunde în odaie. Scoate dintr-un sac aurul.

Aşază aurul într-un dulap. Se vîră el în sac.

Îşi pune pe căciulă o evanghelie şi stă aşa.

State vine-n odaie, leagă sacii la gură şi-i aburcă pe-un cal, lăsîndu-i să atîrne de-o parte şi de alta. Încalecă şi el pe cal. Pe calul celălalt se urcă preoteasa. Şi, repede, pe-aici ţi-e drumul.

— Hă, hă, rîde popa pe cale. L-am păcălit pînă la urmă. Rămîne prostul cu fiarele.

Şi-o să trimit eu, din tîrg, ispravnicul să-i ceară socoteală şi să-l învinuiască. Să spună că m-a omorît. Să-l dea pe mîna judecăţii. Să-l trimită la ocnă. S-a isprăvit cu el. S-a isprăvit...

Rîde şi preoteasa. Rîd cu poftă. Şi, tot rîzînd, ajung, pe înserate, la ţărmul unui rîu.

— Nu ocolim, trecem prin vad, grăieşte popa, nu-i apa prea adîncă. Mai mergem apoi pînă dăm de-un lac. Acolo înnoptăm.

Cum trec cu caii prin vad, sacii, cam lungi, cam grei, ajungeau pînă-n apă. Şi ce-i vine in cap flăcăului? Şopteşte-n sus, spre popa, punînd gura în dreptul unei găurici, ce şi-o făcuse anume în pînza sacului, să aibe pe unde răsufla:

— Saltă, părinte State, sacii, că se cam udă cărticelele!

Popii i-a îngheţat în piept sufletul.

— Care eşti, măi? răcneşte.

— Saltă, părinte, în sus, sacii, că se cam udă cărticelele! mai spune o dată Păcală, de rîndul acesta cu glas tare.

Cum au ajuns pe malul lacului, State şi-a desfăcut sacii. Şi-ntr-unul dintre ei, în loc de aur, l-a găsit, cum ştiţi prea bine, pe Păcală. Să cadă popa jos, nu alta.

— Puteam eu să te las, părinte, să fugi numai cu coana preoteasa, ca slugă credincioasă ce-ţi sînt? Te-am însoţit. Ori, poate că te-ai supărat? îl întreabă Păcală pe popa.

— Deloc, deloc, îngaimă State, însă e vînăt la obraz. O ia apoi pe preoteasă deoparte şi-i şopteşte: Vrusesem la început numai să-i tai nasul şi ăstuia, pe urma să-l bag la ocnă.

Acuma îl omor. Măi, strigă tare spre flăcău.

Mîncare n-am să-ţi dau. Da' hai să ne culcăm, că s-a-nnoptat. Tu culcă-te pe ţărm, unde se vede apa mai adîncă. Pui sacul ăsta lîngă tine, eu mă culc lîngă sac şi preoteasa lîngă mine. În taină, îi mai şopteşte preotesei: Cam pe la miezul nopţii îţi fac semn.

Tu te-mpingi în mine, eu în sac şi sacu-n argat. Aşa o să se prăvălească Păcală-n lac şi-o să piară.

— Bine, încuviinţează preoteasa.

Şi-aşa se culcară tustrei pe ţărmul lacului.

La miezul nopţii, tocmai cînd luna s-ascunsese într-un desiş de nori, State îi face nevestei semn. Se scoală preoteasa şi-l împinge. State împinge-n sac. (Aşa crezuse el că-i sacul!... Deoarece nu simţise cînd Păcală se strecurase binişor în locul sacului, împingînd sacu-n locul lui.)

Aşa că State îl împinge prin întuneric pe Păcală. Iară Păcală împingea în sacul plin cu aurării şi scumpătăţi. Şi buf, se prăvăleşte sacul în lac.

— S-a dus! sare în sus popa, l-am înecat...

— S-a dus! ţipă şi preoteasa.

— Păcat, părinte, se ridică şi Păcală de la locul lui. Păcat de-atîta aur să-l prăpădeşti. Cîţi slujitori i-ai chinuit sfinţia ta, ca să aduni aurul ăsta? Şi să-l azvîrli, aşa, în apă...

— Cum? strigă State, zărindu-l, în lumina lunii, pe Păcală. N-ai fost tu? N-ai murit? O, doamne sfinte, mi-a scăpat ticălosul de argat!

— Nu cumva te-oi fi supărat, părinte?

— M-am supărat, m-am supărat... Aurul meu... Aurul meu...

— Dacă-i pe-aşa, spune Păcală, avem un zapis şi-o vorbă. Cine se supără îşi pierde nasul. Ia vino-ncoa, să ţi-l crestez, să simţi şi tu gustul cu care-ai încercat pe alţii.

— Nu-mi pasă nici de nas, nici de crestat, ţipă iar State. Aurul meu... aurul meu... S-a dus... s-a dus aurul meu...

Şi, ca nebunul, State se-azvîrle-n lac să-şi caute sacul. L-a tot căutat. L-a tot căutat.

Nu ştim ce-o fi găsit pe-acolo, prin fundul lacului, că nu s-a mai întors. Singur şi-a căutat sfîrşitul. Lacomul după bani moare mai bine decît să piardă un gălbenaş. Lacul, de-atunci, se cheamă Lacul popii.