Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba... Că năravul din fire n-are lecuire!
Un tîlhar mare făcuse ce făcuse, nu ştim unde, dar ajunsese mai mare într-un sat, staroste sau, cum s-ar spune astăzi, primar. Putea astfel să fure mai în voie. Şi gîndul lui, întreaga zi, doar la furat, ca al beţivului la crîşmă.
Ba, ca să-i meargă mai din plin, tocmeşte şi o slugă.
Pe cine să-l tocmească? Pe Tîndală, care plecase şi el prin lume să-l caute pe Păcală. Încheie cu el zapis, cum se obişnuia pe vremurile acelea. Zapis pe-un an, să-i împlinească orice poruncă fără cîrteală.
Cheamă apoi stăpînul sluga şi-i spune cu glas aspru:
— Mergem deseară să căutăm o vacă, pe care am pierdut-o mai de mult. Mi-a găsit-o cutare, dar nu mi-a mai dat-o-napoi.
— Mergem, stăpîne.
Ce putea să spună sluga? Că zapisul e zapis. Pricepe însă Tîndală la ce stăpîn e slugă. Şi hoţ şi mincinos.
— Eu am s-o iau, hotărăşte stăpînul; dar tu să stai şi să pîndeşti, să nu-mi vie vreo primejdie de cine ştie unde.
Spre seară — seară înnourată de toamnă, cu burniţă — pornesc amîndoi, cu fereală, prin sat.
Intră tîlharul în staulul unui om. Îi fură vaca. Vine cu ea afară şi o ascunde într-un aluniş, dintr-o pădure, ce-o avea nu prea departe de satul unde se găseau.
O leagă de-un copac şi o lasă-acolo, cu gîndul că-n ziua următoare s-o taie şi s-o vîndă cu preţ bun, la tîrg.
A doua zi, ţăranul păgubaş umbla prin sat.
Avea nouă copii, sărmanul. Cu laptele de la vacă îi ţinea. Se căina. Îşi smulgea părul de amar:
— Vai mie şi vai mie!
Tîndală, ce să facă? Auzea omul cum se jeluia. Iese afară din og rada unde trebăluia.
Iese afară şi face pe prostul:
— Dec, măi ţărane, că n-oi vrea să spui că ţi-a furat stăpînul nostru vaca, şi c-a ascuns-o în alunişul din pădure! Dec, măi ţărane!
Si-i face omului un semn cu ochiul.
Pricepe omul vorba lui Tîndală, fuge-n pădure, găseşte vaca-n aluniş şi şi-o aduce acasă.
Se-ncruntă hoţul la Tîndală:
— Netot ce eşti! Bătut în cap... M-ai datde gol cu neghiobia ta.
— Dec, măi stăpîne! îi răspunde Tîndală, cum avea obiceiul. De ce nu mă înveţi cînd să grăiesc şi cînd să tac? Vorbesc şi eu precum mă taie capul. Da' m-oi sili să mă deştept pe lîngă dumneatale.
— Să ştii, mai glăsuieşte încruntat stăpînul că, de se întîmplă încă o dată, eu te omor. Şi te-arunc în fîntînă.
— Să nu faci una ca asta, bre stăpîne! se roagă umilit Tîndală. Că te-oi sluji după poruncă!
— Am să te văd. Şi să te pregăteşti. La noapte ne ducem la tîrlă, unde îşi ţin sătenii oile. Cerul e tot înnourat. Înseamnă că ne merge bine.
— Stă pîne, da' la tîrlă-i un cîine rău! încearcă sluga să-l sperie pe hoţul de stăpîn.
— Nu-ţ i fie teamă! îi răspunde acesta. L-am omorît eu azi de-amiază. I-am dat drăcariţă în pîine.
Vine şi noaptea. Noapte-ntunecată şi fără lună, fără de nici o stea.
Iată-i pe amîndoi în drum spre tîrlă.
Ajung acolo.
Tîrla fară cîine.
Şi că era fără de cîine tîrla o simţise si-un lup.
Intrase lupul în mijlocul tîrlei. Rupsese nişte miei. Se pregătea să-i sfîşie pe alţii.
Era întuneric beznă.
Tîndală are însă nişte ochi ca de pisică. Şi vede lupul. C u m îl vede, îi şopteşte stăpînului:
— Asculţi?
— Ce s-ascult, măi ?
Tîndală, în gîndul lui, îşi spune:
„A venit vremea să-i fac de petrecanie tîlharului!"
Da' cu glas tare îi rosteşte:
— Stăpîne, lasă-le, zău, păcatului de oi.
Văz un mînz colo-n fundul tîrlei. Să-l prindem. Are preţ bun .
— Să-l prindem! se bucură tîlharul.
— Eu mă duc mai la deal — vorbeşte încetişor Tîndală — şi gonesc mînzul. Iar dumneata să-i ieşi în cale, gata să-l prinzi în braţe. Şi să-l luăm.
— Aşa fac, măi!
Zis şi făcut.
Se suie grabnic sluga pe-un deal. Şi începesă dea cu bota în trunchiuri de copaci, să ţipe:
— Huo! ... Huo! ... Huo !.. . Huo! ...
Lupul se sperie şi-o ia la goană.
Stăpînul îl aşteaptă.
Cînd se repede lupul, acesta: ţuşt, în faţă. Îl prinde drept în braţe.
Pe urmă... Cred că nu mai e nevoie să povestesc ce s-a întîmplat cu primarul şi lupul...
Care pe care s-a mîncat.
Vă daţi şi voi cu socoteala!
Atîta vă pot încredinţa că: din noaptea aceea, satul a scăpat de tîlhar...