Pupăza şi ciocîrlanul

Viclenii şi-ntre ei se viclenesc, hoţii şi-ntre ei se fură. Iară vicleanul, ca şi hoţul, cînd este prins, zice c-a glumit. Cum o fi gluma asta?

Avea odată un neguţător o fată. Fată de măritat. Da' n-o lua nimeni de nevastă, pentru că era rea, bătăuşă şi lacomă, întocmai ca şi tată-său. Şi, pe deasupra, după ce că era împodobită cu atîtea cusururi, mai avea şi vederea scurtă. Nu vedea fata ca lumea nici la un lat de palmă.

Şedea neguţătorul şi se gîndea: pe cine să-l înşele si să i-o dea de nevastă?! Care fiu de neguţător mai prostănac o vrea s-o ia?

(Numai că orice sac, se ştie, îşi află, pînă la urmă, petecul.)

Mai era şi-alt neguţător, tot pe măsura celui dintîi. Acesta avea, la rîndu-i, un băiat. Băiatul purta alte metehne. Întîi, o viclenie fără seamăn, apoi dorinţa aprigă de a-i înşela pe alţii (la fel ca şi tătîne-său) şi, ca să fie pe de-a-ntregul precum nu trebuie, un nas gros ca urciorul şi lung pînă-n bărbie.

Altminteri, bun de însurat băiatul. Căuta şi el mireasă. O tot căuta şi n-o găsea. Că toate fetele fugeau, cum îl vedeau, rîdeau de el şi îi ziceau „Năsosul".

Şi se întîlnesc neguţătorii, nu ştiu cum. Se bucură în sine fiecare. Tatăl băiatului e vesel că fata nu prea vede — şi n-o vedea nici nasul cel burduhos al lui fecioru-său.

Iar tatăl fetei, fiindcă peţitorul este atît de pocit, încît n-o cere o zestre atît de mare, cum cereau alţii. S-o mulţumi cu-o casă şi-un săculeţ cu galbeni.

Şi pun la cale, laolaltă, o mare ospeţie. Să se cunoască tinerii mai bine. Să se-ndrăgească. În vreme ce bătrînii s-or tocmi despre zestre.

Ajuns cu povestirea aici, se cuvine să spun că la neguţătorul cu fata era argat Păcală.

Şi, cum avea el jurămînt să-i păcălească pe toţi cei care, în lume, sînt fără de obraz, de ruşine sau cinste, văzînd ce se petrece, şi-a spus: „Vreţi să vă trageţi pe sfoară unii pe ceilalţi? Ei, dacă e pe-aceea, hai să vă fac eu una, ca să vă meargă buhul."

Neguţătorul, tatăl fetei, nu voia totuşi ca peţitorul, măcar pînă la nuntă, să-şi dea seama prea bine că scumpa lui odraslă zărea doar ca prin sită. Şi-atunci, la ospeţie, pe cînd şedeau la masă, pune, într-un şervet, un ac — ca ea să se prefacă, deodată, că-l găseşte. Şi astfel să-l încredinţeze pe ginere că vede binişor.

Păcală însă, cînd aduce bucatele la masă, trage uşor şervetul în care era acul. Şi pune în loc altul, în care înfăşurase, cu grijă, un rac mare, cu cleştele tăioase.

Pe cînd mănîncă, fata se face, dintr-o dată, că şi-a pierdut un bumb de la rochia ei scumpă, pregătită anume, din stofă de mătase.

— Văleu! Unde-o fi acul? Că mi-am pierdut un bumb. Şi îşi întinde mîna către şervet. Aha! Uite-l! Ce acuşor drăguţ!

Cînd colo, în loc de ac, găseşte în şervet racul.

Racul o strînge, fata ţipa, dă speriată din mînă — şi racul cade drept pe nasul ginerelui. I-l prinde strîns în cleşte.

Flăcăul dă să scape, suflă cumplit, facînd să-i izbucnească din nas un zgomot ca de tobe, de trîmbiţi şi tromboane.

Fata se îngrozeşte de un asemenea zgomot.

Şi, cum nu vedea racul prins de nasul băiatului, nu ştie ce se întîmplă şi începe să răcnească:

— Mămucă şi tătucă! Săriţi că arde casa!

Săriţi şi mă scăpaţi!

Cu mare, mare greutate, se potoleşte zarva.

Ca să se dreagă treaba, părinţii fetei pun la-ndemînă, pe fereastră, o pisică. Fata s-o zărească şi s-o gonească. Să creadă ginerică despre mireasa lui c-a fost numai o întîmplare „cu acul şi cu racul" şi că, în realitate, fata tot zăreşte ceva.

Păcală, care tocmai în acea zi fusese certat şi oropsit de fată şi de părinţii ei, îi dă un brînci pisicii. Şi pune în locul ei un caş mare de vacă, aşezat pe un taler.

Fata se duce de-a dreptul la fereastră, unde, după spusele tatii, ştia că e pisica. Şi zbiară măgăreşte:

— Huşşş, mîţă blestemată! Aici te priponişi ?

Şi dă în caş cu pumnul.

Caşul se prăvăleşte.

Flăcăul, ca s-arate că e frumos crescut, se-apleacă să-l ridice. Fata, zărindu-i nasul, crede că este mîţa care s-a întors în casă.

Şi, ca să-i dovedească peţitorului său cît e de văzătoare, îi trînteşte un pumn, mai să-l dea peste cap.

Flăcăul, cînd primeşte în faţă lovitura, îşi suflă iarăşi nasul.

Se iscă un alt zgomot şi mai cumplit ca-ntîiul.

Fata se îngrozeşte mai rău ca înainte. Crede că e cutremur şi se dărîmă casa. De frică, se-azvîrle pe fereastră.

Flăcăul, mîniat, şi ca s-o pedepsească fiindcă i-a zdrobit nasul, s-aruncă după ea.

Şi se iau la bătaie.

Păcală, în vremea asta, şedea în cerdăcel:

— Se bate pupăza cu ciocîrlanul! Se bate ciocîrlanul cu pupăza! zicea.

Şi s-au bătut băiatul şi fata, mireasa şi ginerele, pînă n-au mai putut şi pînă i-au despărţit părinţii şi rudele.

S-au împăcat însă, de bună seamă, pînă la urmă. Şi-au pornit degrabă, nunta, să nu apuce să se răzgîndească vreunul. Că doară nu făceau ei nuntă. Se cununau cu pungile de galbeni. Nu în zadar spuneau cei vechi, că-n casele celor avuţi miile măritau momîile si sutele cununau slutele.

Iară Păcală a pornit, mai departe, pe drumuri, sa afle şi alţi oameni fără obraz şi ruşine, să-i facă de ocara lumii, rîzînd în hohote de ei.