Rîd-De-Proşti

Omul hapsîn ştie numai să amărască, nu şi să-ndulcească, să ia şi niciodată să dea.

Şi se mai spune că, tot în acea vreme, ar fi trăit în ţară un ispravnic, pe nume Suflet-acru. Şi trecea Suflet-acru pe drumuri. Se oprea ici, se oprea colo, se oţăra la oameni ori îi bătea, sau le cerea cîte se află-n lună şi-n stele, şi-n văzduhuri. Şi tare îi mai plăcea să facă pe deşteptul.

Aşa soseşte odată şi-n satul Oropsiţi. Face conac în sat. Ţăranii, cum află de venirea lui, încep să fugă, care încotro, unii către pădure şi alţii către bălţi, să-şi ducă pruncii, femeile şi bruma de avut prin locurile cele mai ferite.

La toţi le era drag ispravnicul, ca sarea-n ochi.

Numai că Suflet-acru le dă poruncă slujitorilor să facă tot ce-or face şi să pună mîna cel puţin pe-un ţăran. Şi, de n-or izbuti, să dea foc satului, şi-astfel să-i pedepsească pe toţi că n-au vrut să dea faţă cu omul stăpînirii.

Acu, nu ştiu dacă l-au prins sau a venit el singur, Păcală — care era în trecere pe-acolo — să dea ochii cu Suflet-acru, să scape satul de năpastă.

Se uită chiorîş ispravnicul şi întreabă:

— Măi, cum te cheamă?

— Rîd-de-proşti!

— Aşa te cheamă?

— Aşa, mărite.

— Măi, Rîd-de-proşti, să-mi spui tu, mie: cîţi stropi de apă se găsesc în rîul care curge pe lîngă sat? De nu ştii să-mi faci însă aşa cum se cuvine socoteala, află că slujitorii mei au să te spînzure de ramura aceea groasă, a fagului de colo. O vezi?

— Cum să n-o văd ? Că bucuria trece pe lîngă omul sărman ca apa peste piatră.

Numai necazul îi sare-n ochi, ca lupul flămînd, noaptea.

— Hai, încetează cu vorba goală şi-ncepe socotitul!

— Încep, boierule!

Slugile pregătesc frînghia şi-o azvîrl peste ramură, fiind siguri c-o să-l spînzure. Îi înnoadă si-un laţ.

Păcală se aşază pe-o piatră. Îşi pune deoparte căciula, sumanul şi toiagul. Şi-ncepe să socotească, în linişte, pe degete.

Numără degetele de la o mînă. Pe urmă, de la cealaltă. Le adună pe toate. Şi-o ia de la-nceput. Şi tot aşa mereu...

Aşteaptă ispravnicul. Aşteaptă. Pînă la sfîrşit se înfurie.

— Hai, măi, mai repede, că am şi alte treburi, răcneşte. Vreau să plec şi-n alt sat.

Ca să aduc şi-acolo cuvîntul stăpînirii.

— Stai binişor, boierule ispravnic, îi răspunde Păcală. Ce te zoreşti? Ca s-adun stropii laolaltă, precum ai poruncit, îmitrebuie şi mie o lecuţă de timp. Nu vezi că rîul aduce întruna alţi şi alţi stropi?

Vrei să nu-i pun la socoteală? Pot eu să nu-i adaug? Mai am însă cel mult cîteva zile, cîteva luni sau, poate, cîţiva ani şi sînt, îndată, gata. Să-ţi dau o socoteală cumsecade. Nu vreau să-ţi fac greşeală nici atîtica...

— Ce? Ai înnebunit? răcneşte ispravnicul, care se plictisise de-atîta aşteptare. S-o lăsăm dar pe asta! Să te-ntreb altceva!

— Întreabă-mă, boierule, se saltă Păcală de pe piatră, întreabă-mă orice.

— Să-mi spui — dar asta fără alte socoteli — să-mi spui cîte fire de praf se află pe drumul ce vă străbate satul? Că, după cîte fire de praf se află-aici, vreau să vă statornicesc birul, cîţi galbeni să plătiţi. Să văd, ştii ori nu știi?

— Ştiu, cum să nu ştiu, boierule. Da' ca să-mi pot face mai iute socoteala, să nu te ţin ca adineauri, spune-mi, întîi, domnia ta, cîte fire de praf se află numai acolea, sub piciorul domniei tale. Domnia ta eşti înţelept şi trebuie că le ştii pe toate, devreme ce mă întrebi pe mine, biet flăcău neajuns. Şi cum mi-oi da răspunsul domnia ta, gata oi fi şi eu, după cîteva clipe. Rosteşte, luminăţia ta, te-ascult.

Grăieşte şi rîde păcăliciul, rîde de Suflet-acru, care se-ncurcă, se învineţeşte, tuşeşte din băieri, holbează ochii şi-i strigă lui Păcală:

— Uite ce, Rîd-de-proşti, să lăsăm gluma. Voi, satul ăsta, va trebui să-mi daţi pînă la toamnă zece juncani. Însă, ascultă, măi, să fie mari şi grei cît dealurile ce se văd în zare. Ai auzit, ori pun să te lovească la spate cu gîrbaciul, ca să-nţelegi mai bine ce spun?

— Am înţeles, boierule, se pleacă Păcală, cu căciula-n mînă. Numai că noi am vrea să nu-ţi dăm lipsă la greutate, cu nici o picătură. Du-te dară domnia ta şi cîntăreşte, mai înainte, dealurile. Spune-mi, fără greş, cîtă greutate au. Să-ţi dăm şi noi juncanii pe măsură.

S-a încurcat în propria lui urzeală isprav-

nicul:

— Ce zice? Ce zice ăsta... cum îl cheamă? a ţipat ascuţit.

— Rîd... Rîd-de-proşti, măria ta, s-a aplecat mai adînc Păcală, tot umilit si cu căciula-n mînă. Aşa mă cheamă: Rîd-de-proşti.

— Cine mi-a sos ne bu nu l ăsta-n cale ? Eh, Rîd-de-proşti, lasă că am să-ţi dau răspunsul altădată. Acuma mi-i degrabă.

— Păi, dacă ţi-i degrabă, boierule, se schimbă socoteala.

Nu-i meşter acela ce găteşte, ci acel ce pune sarea. Iar cine seamănă scaieţi n-aştepte să mănînce mere.