Alabastrul însufleţit

Timar rămase deci singur cu o taină înmormântată şi cu o fată adâncită într-un somn de moarte.

Totul era învăluit în liniştea nopţii. Deodată, duhurile ei începură să şuşotească:

— Ascultă! Ce-ar fi dacă n-ai face ceea ce ai fost rugat, dacă n-ai arunca leşul în Dunăre şi dacă n-ai trezi-o pe fata asta care-i cufundată în somn, ci ai lăsa-o frumuşel să doarmă în vecii vecilor? Spionul acela a ajuns la Panciciva şi l-a denunţat pe fugarul Ciorbadji; ce-ar fi să i-o iei înainte şi, în loc să ancorezi la Panciova, să ancorezi la Belgrad şi să-l denunţi acolo? În cazul ăsta, după lege, a treia parte din averea fugarului ar fi a ta. Şi-aşa averea-i a nimănui: tatăl a murit, iar fata, dacă n-o trezeşti tu, doarme pe veci. Ce bogat ai deveni deodată! Iar bogatul e întotdeauna privit ca om vrednic de cinste, pe când săracul tot un netrebnic rămâne!

— Mai bine să rămân un netrebnic – răspunse Timar duhurilor nopţii şi, pentru a le înăbuşi şoapta, închise fereastra cabinei.

O teamă de neînţeles se cuibărea în suflet când privea luna aceeaânsângerată. Era încredinţat că de acolo veneau şoaptele acelea cumplite. De la luna aceea care voia parcă să tălmăcească ultimele cuvinte ale mortului în legătură cu „semiluna roşie”.

Trase perdeaua de la patul Timeii.

Aşa cum stătea culcată, fata părea o statuie de alabastru însufleţită; pieptul i se ridica şi cobora anevoie; avea buzele întredeschise, ochii închişi, iar în trăsăturile feţei – gravitatea morţii.

O mână şi-o ţinea ridicată peste buclele ce i se revărsau în jurul capului, cealaltă strângea la sân încreţiturile cămăşii de noapte.

Timar o mângâie pe obraji încet, cu sfială, ca şi când ar fi mângâiat chipul vrăjit al unei zâne, pe care când o atinge un murilor de rând simte în inimă dureri ucigătoare, începu să-i fricţioneze tâmplele cu licoarea din sticluţă, fără a-şi dezlipi privirea de pe chipul ei.

„Pe tine, făptură minunată – se gândea el – să te las pradă morţii?! Chiar dacă întreaga corabie ar fi plină cu perle şi toate astea ar fi ale mele dacă tu ai muri, eu tot nu te-aş lăsa să adormi pe vecie. Pe lumea asta nu există un diamant mai de preţ care să-mi dea o bucurie mai mare decât ochii tăi când se vor deschide”.

Dar chipul fetei adormite continua să rămână acelaşi, cu toate că Timar îi fricţiona fruntea şi tâmplele; sprâncenele subţiri şi împreunate nu tresăriră când mâinile bărbatului străin le atinseră.

Aii Ciorbadji îi spusese că trebuie să o fricţioneze cu licoarea aceea şi în dreptul inimii. Timar fu nevoit să ia mâna fetei şi să i-o îndepărteze de pe piept. Mâna nu opuse nici o rezistenţă. Era amorţită şi rece, aşa cum era de altfel tot trupul Timeii. Frumoasă şi rece ca alabastrul.

Duhurile nopţii parcă şopteau:

— Priveşte ce linii neasemuit de frumoase! Buzele nici unui muritor n-au atins vreodată buze mai frumoase ca acestea. Crezi că ar şti cineva dacă le-ai săruta?

Dar Timar nu ascultă şoaptele nopţii: „Nu, tu n-ai furat în viaţa ta niciodată; sărutul acesta ar fi un furt”.

Gândind astfel, Timar ridică pătura persană pe care fată, în timp ce dormea, o aruncase jos şi, acoperind-o până la bărbie.

Începu s-o fricţioneze sub pătură în dreptul inimii, cu degetele înmuiate în licoare; pentru a scăpa de ispită îşi aţintise privirea asupra chipului Timeii; parcă avea în faţă o icoană, o icoană de gheaţă.

Deodată genele negre se întredeschiseră şi ochii ei întunecaţi şi fără de luciu priviră drept înainte. Respiraţia adâncă din timpul somnului încetă şi Timar îi simţi inima zvâcnind puternic sub mâna lui, pe care şi-o trase de sub pătură.

Apropie sticla de nările fetei, care întoarse capul ferindu-se şi-şi încruntă sprâncenele, semn că începea să se dezmeticească.

Timar îi şopti numele.

Auzindu-l, fata se ridică brusc strigând: „Tată!”, apoi se aşeză pe marginea patului. Stătea ţeapănă, privind fix undeva în gol. Pătura alunecase şi cămaşa de noapte îi căzuse de pe umeri; părea un bust antic.

— Timea! O strigă Timar, trăgându-i peste umerii goi cămaşa de noapte care alunecase.

Fata nu-şi dădea seama de nimic.

— Timea, tatăl dumitale a murit! Îi spuse el, dar fata şi trupul copilei nu tresăriră nici la auzul acestor cuvinte şi nici fiindcă rămăsese cu sânul dezgolit. Părea buimacă.

Timar alergă în cabina lui de unde se întoarse repede aducând o spirtieră; cu o grabă de necrezut făcu o cafea tare, arzându-şi degetele, iar când fu gata, se îndreptă spre Timea, îi prinse capul cu braţul stâng şi după multă trudă îi descleştă gura cu degetele; apoi, aplecându-i capul pe spate, o sili să bea.

Până atunci fata fusese doar amorţită aşa că Timar avusese de înfruntat numai o rezistenţă pasivă; îndată însă ce înghiţi lichidul cald şi amar, ea îl respinse pe neaşteptate şi cu atâta putere încât ceaşca îi căzu din mână. Timea se aruncă pe pat şi trase pătura peste dânsa; dinţii începură să-i clănţăne.

— Uf, slavă Domnului, de vreme ce-au apucat-o frigurile înseamnă că a scăpat! Oftă Timar. Acum hai să vedem ce facem cu înmormântarea marinărească.