Ali Ciorbadji

A doua zi, pe o vreme frumoasă, „Sfânta Barbara” îşi continuă drumul toată ziua, navigând pe braţul unguresc al Dunării. Până la chindie, nu se mai întâmplă nimic deosebit.

Cum se însera, toată lumea se duse la culcare, fiind cu toţii de părere că noaptea trecută nu prea se odihniseră ca lumea.

Dar lui Timar nu-i fu dat să aibă parte de somn nici în noaptea asta.

Liniştea se statornicise pretutindeni; corabia ancorată se odihnea, şi nu se auzea decât clipocitul monoton al valurilor ce loveau pereţii vasului; în mijlocul, acestei tăceri depline, căpitanului i se păru deodată că vecinii săi nu prea se îndeletnicesc cu odihna. Din cabina de alături, despărţită de a lui printr-un perete subţire de scândură, răzbăteau tot felul de sunete: zornăit de bani, un zgomot de parcă cineva ar fi destupat o sticlă sau şi-ar fi plesnit palmele una de alta, apoi un altul aducând cu cel pe care-l face o linguriţă ce mestecă într-un pahar, apoi încă unul ca şi cum cineva ar fi început să se spele în puterea nopţii; şi la sfârşit se auzi din nou suspinul din noaptea trecută: „Oh, Allah!”

Într-un târziu răsună o ciocănitură slabă în peretele despărţitor al cabinei. Trikalis Euthym îl chema la el:

— Domnule, vrei să vii până la mine?

Timar se îmbrăcă repede şi trecu alături, în cabina lui Trikalis se aflau două paturi si, între ele, o măsuţă. Unul din paturi era ascuns de o perdea, iar pe celălalt stătea culcat Euthym. Pe măsuţă se găsea o lădiţă şi două sticluţe.

— Aveţi de dat vreo poruncă, domnule? Întrebă Timar.

— Nu poruncă, ci. O rugăminte.

— Vi s-a întâmplat ceva neplăcut?

— De-acum înainte n-o să mi se mai întâmple nimic neplăcut. O să mor. Eu însumi vreau asta. Am luat otravă. Nu da de veste nimănui. Aşează-te lângă mine şi ascultă ce o să-ţi spun. Timea nu se va trezi ca să ne audă; i-am dat să bea opiu, aşa că o să doarmă adânc. În ceasul acesta nu trebuie să fie trează. Nu mă întrerupe. Orice mi-ai spune, peste un ceas nu mi-ar mai folosi la nimic; iar eu trebuie să-ţi spun multe şi timpul e scurt, căci otrava ucide grabnic. Nu te gândi să mă scapi. Am aici în mână contraotrava si, dacă m-aş răzgândi, într-o clipă m-aş putea întoarce la viaţă. Dar nu vreau. Şi am dreptate să nu vreau. Deci aşează-te şi ascultă cu luare-aminte vorbele mele.

Numele meu nu e Trikalis Euthym, ci Aii Ciorbadji şi am fost guvernator în Kandia, iar apoi khasinar1 la Istanbul. Ştii, de bună seamă, ce se întâmplă acum în Turcia. Sultanul face reforme şi ulemii2, derebeii şi sangiac-beii3 s-au răzvrătit, în vremuri de astea, viaţa omului nu face prea multe parale. Cei dintr-o tabără ucid cu miile pe cei care nu le împărtăşesc ideile, iar cei din tabăra potrivnică dau foc cu nemiluita caselor celor aflaţi la putere, aşa că nu există cap oricât de sus pus care să fie în siguranţă, să nu se teamă fie de mâna suveranului fie de cea ă sclavului său. Caimacanul4 Istanbulului a măcelărit la Istanbul şase sute de nobili turci, ca până la urmă să fie el însuşi ucis de propriul său sclav în geamia Sofia. Chiar şi sultanul a fost atacat pe podul Galata şi ameninţat cu moartea de către dervişul Sheik Satşi. Orice reformă se face cu jertfe omeneşti; sosirea primului vas englezesc în Bosfor a fost salutată cu două sute de capete de caikdjii înfipte în butuci. Când sultanul a vizitat Edrene douăzeci şi şase de bărbaţi de vază au fost arestaţi, alţi douăzeci au fost decapitaţi, iar şase – schingiuiţi; supuşi la chinuri, ei au făcut mărturisiri, au adus acuzaţii înfiorătoare celor mai mari dregători. Apoi au fost sugrumaţi. Atunci au început să fie prigoniţi: ulemi, ofiţeri superiori, paşale, miniştri, toţi cei acuzaţi prin mărturisirile celor sugrumaţi; prigoana se făcea pe ascuns. Dregătorii suspecţi dispăreau fără urmă. Secretarul sultanului, efendi Waffat, a fost trimis în Siria şi pe drum l-au ucis druzii; paşa Petrev a fost poftit la masă de către pasa Emin, guvernatorul din Edrene, iar, la sfârşitul mesei, când i s-a adus cafeaua, Emin l-a înştiinţat că potrivit dorinţei sultanului trebuie să-şi pună otravă în ceaşcă şi s-o bea. Petrev a cerut doar atât: să i se îngăduie să amestece în cafea otrava pe care o purta la dânsul deoarece aceea ucidea mai sigur şi mai repede; spunând acestea, a binecuvântat numele sultanului, s-a spălat, şi-a făcut rugăciunea şi a murit. Astăzi, fiecare nobil turc poartă cu sine în inelul cu sigiliu otravă, nu de alta, dar s-o poată avea mai la îndemână atunci când îi vine rândul.

Eu am aflat din timp că mi-a venit şi mie rândul.

Nu complotasem împotriva nimănui; dar existau două motive puternice datorită cărora am fost hărăzit morţii. Primul: banii mei; al doilea: fata mea. De bani avea nevoie kharneea1, de fată – seraiul.

Nu mă temeam de moarte; eram pregătit oricând să-mi pun capul pe butuc; dar n-am vrut să-mi dau copila în harem şi nici s-o las cerşetoare. M-am hotărât deci să-i trag pe sfoară pe duşmanii mei şi s-o şterg cu fată şi cu avere cu tot.

Pe mare nu puteam fugi, căci noile corăbii cu roţi m-ar fi ajuns din urmă. Mi-am făcut rost de un paşaport pentru Ungaria – paşaport în care mă dădeam drept negustor grec – mi-am ras barba si, pe căi lăturalnice, am ajuns până la Galaţi. Nu puteam să fug mai departe pe uscat. De aceea am închiriat corabia dumitale şi cu banii ce-i aveam am cumpărat grâu; astfel, primejdia ca banii să-mi fie furaţi era mică. Când mi-ai spus cine-i proprietarul corăbiei, m-am bucurat mult. Brazovics Alhanaz mi-e rudă. Mama Timeii a fost grecoaică şi el e neam cu ea. Lui Brazovics i-am făcut multe servicii şi nu mă îndoiesc că o să ştie să-mi răspundă, la fel. Allah e mare şi înţelept. Nimeni nu poate fugi din calea destinului său. Dumneata ai bănuit că sunt fugar; numai că nu ştiai limpede ce fel de fugar sunt: bandit sau refugiat politic? Cu toate astea, în calitate de comandant al vasului ai ajutat aşa cum îţi poruncea datoria pe călătorul a cărui soartă ţi se încredinţase. Am trecut ca prin minune printre stâncile şi peste vârtejurile Porţilor de Fier; am fugit cu o îndrăzneală de neînchipuit de canoniera care ne urmărea; am scăpat uşor şi de carantină, şi de controlul de la Orşova şi iată că, tocmai când am lăsat în urmă spionii cei mai primejdioşi, mă împiedic în drumul meu de un fir de pai şi cad în groapă.

Omul care a venit aseară pe insula aceea ascunsă este un spion al guvernului turc. Nimeni n-a putut să-mi adulmece urma în afară de el. A plecat înaintea noastră, aşa că la Panciova voi fi aşteptat. Nu mă întrerupe: ştiu ce vrei să spui. Că acolo e pământ unguresc şi că guvernul nici unei ţări nu predă altei ţări pe refugiaţii politici. Numai că pe mine n-o să mă urmărească în calitate de refugiat politic; mă vor urmări ca pe un hoţ. Dar n-au dreptate. N-am luat cu mine decât ce era al meu şi dacă statul turc are pretenţii, ei bine, am lăsat douăzeci şi şase de rânduri de case acolo, la Galata, case pe care statul poate să le vândă; şi totuşi vor striga în gura marc că sunt hoţ, că am furat banii vistieriei, or, se ştie că hoţii fugari sunt predaţi Turciei chiar şi de către guvernul austriac atunci când sunt descoperiţi de spionii turcilor. Omul acela m-a recunoscut, aşa că s-a sfârşit cu mine.

(Pe fruntea palidă a vorbitorului apărură picături mari de sudoare. Chipul lui părea de ceară.)

— Dă-mi puţină apă, să pot continua. Mai am încă multe de spus. Eu nu mai pot scăpa dar, murind, îmi salvez fata şi averea, care-i rămâne ei. Aşa a vrut Allah. Cine poate să nu se supună voinţei sale?

De aceea jură-mi pe credinţa ta şi dă-mi cuvântul de cinste că vei duce la îndeplinire tot ce-ţi voi cere acum.

Mai întâi, după ce-o să închid ochii, să nu mă înmormântezi nicăieri pe mal. Nici un musulman drept-credincios nu-şi poate dori să fie îngropat ca un creştin; să mă înmormântezi după obiceiul marinăresc, vârându-mă într-o pânză de cort, legându-mi pietre grele de picioare şi de cap şi aruncându-mă acolo unde Dunărea e mai adâncă. Chiar aşa să faci, fiule.

Apoi porneşte liniştit cu corabia spre Komârom. Ai însă grijă de Timea.

În lădiţa asta se găsesc banii mei în numerar. Sunt o mie de galbeni bani peşin. Restul averii mele se află în saci, sub formă de grâu. Pe masă am lăsat o scrisoare pe care trebuie s-o păstrezi dumneata; trebuie, fiindcă prin ea adeveresc şi recunosc, în primul rând, că mâncând prea mulţi pepeni am făcut o dizenterie şi deci mor din această pricină; în al doilea rând, că n-am avut mai mult de o mie de galbeni; asta ca nu cumva să fii învinuit că mi-ai pricinuit moartea sau că ai luat din bani.

Ţie nu-ţi las nimic. Tot ce vei face, vei face fiindcă ai suflet bun şi pentru toate acestea Dumnezeul în care crezi tu te va răsplăti. Mai bun datornic nu poţi să-ţi doreşti. Ai s-o duci pe Timea la Brazovics Athanaz şi ai să-l rogi s-o înfieze. Brazovics mai are o fată. Timea o să-i fie soră. Dă-i banii să-i întrebuinţeze în folosul copilei. Predă-i şi încărcătura corăbiei, rugându-l totodată să fie el însuşi de faţă când se vor goli sacii deoarece am adus grâu bun, curat, şi nu vreau să-l schimbe cineva, înţelegi?

(Muribundul privea cu ochii săi sticloşi drept în ochii lui Timar şi se vedea că-l chinuie un gând.)

— Căci.

(Tăcu iar.)

— Am spus ceva? Am vrut să spun ceva, dar mintea mi se întunecă. Ce plină de văpaie e noaptea asta! Cât de roşie e luna acolo pe cer. Da. „semiluna roşie”.

(Un geamăt ce venea dinspre patul Timeii îl făcu să tresară şi gândurile de adineauri se risipiră. Speriat, se ridică în capul oaselor si, cu mâini tremurânde, începu să caute ceva sub pernă în timp ce ochi-i sticloşi priveau în gol.)

— Ah! Era să uit! Timea! Ca s-o adorm, i-am dat să bea un somnifer; dacă n-o trezeşti la timp, o să adoarmă pe vecie. Uite aici, în sticluţa asta se află licoarea salvatoare. După ce-o să plec din lumea asta, freac-o bine pe frunte, pe tâmple şi în dreptul inimii până se va trezi! Era cât p-aci s-o iau cu mine. Dar nu vreau, nu! Ea trebuie să trăiască. Nu-i aşa? Jură pe credinţa şi pe cinstea ta că o s-o trezeşti redând-o vieţii, că n-o s-o laşi să doarmă somnul de veci!

Muribundul luă mâna lui Timar şi o lipi de pieptul său; trăsăturile-i crispate trădau agonia.

— Ce spuneam adineauri? Ce-am vrut să mai spun? Care a fost ultimul cuvânt? Cum? Da. „semiluna roşie!”

Pe fereastra deschisă, printre norii în mijlocul cărora apăruse, talerul lunii în eclipsă arunca o lumină sângerie.

Oare despre luna aceasta vorbise muribundul în delirul său? Sau priveliştea îi adusese aminte de altceva?

— Da. „semiluna roşie” – şopti muribundul încă o dată, trăgându-l pe Timar mai aproape de el.

O clipă mai târziu, pecetea morţii îi ferecă pentru totdeauna buzele; se mai zbătu uşor câtva timp, apoi îşi dădu sufletul.