Înmormântare marinărească

În largul oceanului asemenea lucru e ceva obişnuit. Mortul este cusut într-o pânză de cort, i se leagă o ghiulea de picioare şi apoi i se dă drumul în apă. Coralii îi vor acoperi mormântul.

Să te apuci însă să zvârli în Dunăre cadavrul unui om de pe o corabie înseamnă a-ţi asuma o mare răspundere. Mai întâi şi-ntâi malul e aproape, iar pe mal se găsesc sate şi oraşe, cu clopote şi preoţi gata să îngroape mortul în pământ sfinţit, făcându-i cuvenita slujbă; nu se cădea deci ca Trikalis să fie aruncat în apă aşa, oricum, chiar dacă asta fusese ultima lui dorinţă.

Timar înţelegea însă din ce cauză trebuia lotuşi să procedeze astfel şi de aceea nu se pierdu cu firea.

Mai înainte ca „Sfânta Barbara” să fi ridicat ancora, îl înştiinţa pe cârmaci că aveau un mort pe bord. Murise Trikalis.

— Ştiam că ne paşte o nenorocire – mormăi Fabula Jânos. Când morunii se iau la întrecere cu o corabie, înseamnă moarte.

— Eu zic să acostăm lângă satul care se zăreşte colo şi să-l rugăm pe preot să-l îngroape pe Trikalis. Nu putem duce cadavrul cu noi, că şi aşa suntem suspecţi de ciumă.

Domnul Fabula tuşi sec şi-şi dădu cu părerea că nu strică să încerce.

Satul la care puteau să ajungă mai repede cu corabia era Plescovăţul, o comună bogată, care avea protopop şi biserică cu două turle. Protopopul era un bărbat frumos, voinic, bine făcut, cu barbă neagră şi atât de lungă că-i flutura în vânt, cu sprâncene late de un deget şi cu o voce foarte frumoasă şi puternică.

Şi acesta îl cunoştea pe Timar. Căpitanul fusese de multe ori la dânsul pentru a cumpăra grâu, deoarece protopopul avea din belşug ce să vândă.

— Ei, fiule, de data asta ai picat cam rău! Îi strigă protopopul, zărindu-l în curte. Recolta a fost slabă şi bruma ce-am cules-o am vândut-o de mult. (în realitate, atât în curte cât şi pe arie se mai treiera încă.)

— De data asta eu sunt cel care am de dat ceva! Spuse Timar. Pe corabia mea se află un mort şi rugăm pe preasfinţia ta să vină pe corabie ca să-l înmormântăm cum se cuvine.

— Uşurel-uşurel, fiule! Un lucru ca ăsta nu se face cât ai bate din palme! Se oţărî protopopul. Spoveditu-s-a creştinul ăla? Împărtăşitu-s-a înainte de a-şi da duhul? Eşti sigur că n-a fost unitus1? Eu nu pot să-I înmormântez aşa, la voia întâmplării.

— Din păcate nu s-a făcut nimic din toate astea. Pe corabie noi n-avem preot care să spovedească; omul lui Dumnezeu a murit neştiut de nimeni, fără să-i dea ajutor vreo faţă bisericească, adică aşa cum mor marinarii. Dacă însă preasfinţia ta nu vrei să-l înmormântezi cu formele cuvenite, cel puţin dă-mi ceva la mână. Nu de alta, dar să pot să mă justific faţă de rudele răposatului de ce nu i-am făcut cele cuvenite la îngropăciune; după aia, o să-l înmormântăm noi undeva, pe aici, pe mal.

Protopopul îi dădu o adeverinţă în care arăta că refuză să înmormânteze mortul; nu trecu însă mult timp şi ţăranii ce se găseau pe arie prinseră de veste.

„Cum? Să îngroape un mort nesfinţit aici, în hotarul nostru? Dacă se-ntâmplă una ca asta, apoi, putem jura c-o să bată grindina pe pământurile noastre. Păi să nu încerce nimeni să ne pricopsească satul cu un mort, aducă-l de oriunde l-ar aduce, că nimeni n-are nevoie de ci. Mai întâi că mortul ăsta ar stârni grindină tocmai acum când se apropie culesul viilor, care-i ultima nădejde a gospodarului; apoi ăl de-i îngropat aşa, nesfinţit, la anul se preface în vârcolac şi suge toată ploaia şi rouă”.

Ţăranii îl şi ameninţară pe Timar c-o să-l omoare în bătaie dacă o să coboare mortul de pe corabie. Şi, ca nu cumva să-l îngroape pe ascuns undeva pe mal, aleseră patru flăcăi zdraveni care să urce pe vas şi să meargă cale de o zi cu mortul, până când corabia va trece de hotarul satului lor; de acolo mai departe Timar putea să facă ce voia.

Căpitanul se arătă supărat nevoie mare, dar îi lăsă pe cei patru însoţitori să se urce pe vas.

Marinarii rămaşi pe bord făcuseră între timp un sicriu şi culcaseră mortul în el; mai trebuia doar să bată capacul în cuie.

Mai întâi Timar dădu fuga să vadă ce se mai întâmplase cu Timea. Fata începuse să aibă febră; deşi fruntea îi ardea, avea faţa la fel de albă. Zăcea în stare da inconştienţă. Nu ştia nimic despre pregătirile de înmormântare ce se făceau.

— Aşa-i bine! Zise Timar şi, apucând ulcica cu vopsea, începu să picteze frumos pe capacul sicriului, cu litere chirilice, numele şi ziua morţii lui Trikalis Euthym.

Cei patru flăcăi sârbi stăteau în spatele lui şi silabiseau ceea ce scria el.

— Hai, trage şi tu o literă, că am ceva de lucru – zise Timar, oferind pensula unuia dintre privitori.

Acesta, bucuros că îşi poate arăta priceperea, picta pe scândură un X, literă pe care odinioară sârbii o citeau S.

— Bre, ce frumos ştii să scrii! Îl lăudă Timar pe pictorul amator şi dădu pensula altui flăcău. Şi tu pari a fi băiat dezgheţat. Cum te cheamă?

— Berchici lozo.

— Dar pe tine?

— Laksici Mirko.

— Să fiţi sănătoşi şi să trăiţi mulţi ani! Haideţi să cinstim un pahar de şliboviţă.

Propunerea nu întâmpină nici o împotrivire.

— Pe mine mă cheamă Mihdly, iar celălalt nume e Timar. E un nume bun; cum îl vreau: când unguresc, când turcesc, când grecesc. Voi să-mi spuneţi doar Mihaly.

— Zbogom1, Mihăly!

Din când în când Mihâly se strecura în cabină să vadă cum se mai simţea Timea. Fata avea febră şi încă nu-şi venise în simţiri. Dar Timar nu-şi pierdu cumpătul; era convins că cel care călătoreşte pe Dunăre are cu sine toată farmacia – asta pentru că apa rece vindecă orice boală. Toată ştiinţa lui consta în a pune fetei comprese cu apă rece pe frunte şi pe picioare, schimbându-le sârguincios îndată ce se încălzeau. (Marinarii cunoşteau acest fel de tratament chiar înaintea lui Priessnitz”2.)

Cât ţinu ziua, „Sfânta Barbara” înainta încet de-a lungul malului unguresc. Cei patru sârbi se împrieteniră repede cu marinarii, ba le ajutară şi la vâslit, iar aceştia, la rândul lor, le pregătiră frigărui haiduceşti la vatra de pe puntea corăbiei.

Mortul zăcea pe punte, acoperii cu un cearşaf curat; acesta era giulgiul.

Spre seară, Timar spuse oamenilor săi că merge să se culce deoarece de două nopţi nu închisese ochii şi le dădu poruncă să continue drumul până se înnoptează de-a binelea şi-atunci să arunce ancora.

Dar nici în noaptea aceasta Timar nu dormi; în loc să se ducă în cabina sa, el se furişă în aceea ocupată de Timea şi, ascunzând lampa într-o ladă goală pentru ca lumina ei să nu se vadă de-afară, stătu toată noaptea lângă patul fetei, veghindu-i somnul şi punându-i comprese dinainte pregătite pe care le muia în apă rece. Nu aţipi nici o clipă.

Auzi când marinarii aruncară ancora şi simţi că vasul s-a oprit; nu mult după aceea, valurile începură să clipocească monoton în jurul corăbiei. Pe bord, oamenii se mai foiră o bună bucată de vreme, apoi unul câte unul se duseră şi ei la culcare.

Dar, deodată, aproape de miezul nopţii, Timar desluşi nişte, zgomote, ca şi cum cineva ar fi lovit cu ciocanul un obiect turtit. „Parcă s-ar bate un cui deasupra căruia s-a pus o bucată de postav!” gândi el.

Nu trecu mult şi auzi ceva prăbuşindu-se greu, apoi plescăitul iscat de un obiect mare ce cade în apă. În sfârşit se făcu linişte.

Mihaly nu se culcă ci aşteptă până se iviră zorile şi corabia porni iar. După ce merseră cale de un ceas, ieşi din cabină. Fata dormea liniştită şi fierbinţeala îi trecuse.

— Unde a dispărut sicriul? Întrebă el de îndată ce ieşi pe punte.

Cei patru tineri sârbi păşiră sfidători în faţa lui.

— L-am umplut cu bolovani şi l-am aruncat cu mort cu tot în apă, ca nu cumva să-l îngropaţi undeva pe malul nostru şi să căşunaţi vreo pacoste pe capul cuiva.

— Ce-aţi făcut?! Nenorociţilor! Pentru asta, judele o să mă tragă pe mine la răspundere; o să-mi ceară socoteală pentru călătorul dispărut; o să fiu învinuit că eu am vrut să dispară. Daţi-mi în scris că voi aţi făcut ce-aţi făcut. Care din voi ştie carte?

Bineînţeles că nu ştia niciunul.

— Cum se poate! Păi tu, Berchici şi tu laksici mi-aţi ajutat să pictez literele pe capacul cosciugului!

După cum reieşi din mărturisirile lor fiecare din cei numiţi ştia să scrie doar litera pe care o pictase, dar şi pe aceea numai pe scândură şi cu pensula.

— Ei bine! Atunci o să vă iau cu mine la Panciova şi-acolo, în faţa şefului poliţiei, o să depuneţi mărturie pentru mine. Las că vă vine el de hac, fiţi fără grijă!

Auzind această ameninţare, toţi patru învăţară subit să scrie. Ba se arătară foarte bucuroşi să dea orice adeverinţă numai să nu fie duşi la Panciova.

Mihăly le dădu cerneală, toc şi hârtie, apoi, punându-l pe cel care ştia să scrie mai bine să se lungească pe puntea corăbiei, îi dictă o declaraţie prin care cei patru recunoşteau că de frica grindinei, la miezul nopţii, în timp ce echipajul vasului dormea, fără ştirea şi consimţământul nimănui, aruncaseră în Dunăre pe răposatul Trikalis Euthym.

— Iscăliţi-vă şi scrieţi fiecare de unde sunteţi! În cazul când judele o vrea să cerceteze, să vă poată găsi.

Unul din martori scrise că-l cheamă Krasalovici Ixa şi că locuieşte la Gunerovăţ; celălalt că-l cheamă Stiriopiţa Niego şi stă la Medvelinţ.

Totul fiind terminat, se despărţiră cu o mutră foarte gravă; atât Mihaly cât şi ceilalţi patru abia izbutiră să-şi ţină râsul.

Apoi Timar îi duse la mal.

Aii Ciorbadji se odihnea în fundul Dunării, acolo unde dorise să ajungă.