Povestea locuitorilor insulei

— Acum doisprezece ani locuiam la Panciova, unde soţul meu era funcţionar la primăria oraşului, îl chema Bellovâry. Era un om bun, tânăr, frumos, de treabă şi ne iubeam mult. Eu aveam douăzeci şi doi de ani, el – treizeci. Am născut o fetiţă pe care am botezat-o Noemi. Fără să fim bogaţi, eram însă oameni cu stare. El avea o slujbă, o casă frumoasă, o minunată livadă cu pomi fructiferi, pământ arabil; deşi am fost orfană, când m-a luat de nevastă i-am adus totuşi puţină zestre aşa că puteam trăi liniştiţi.

Soţul meu avea un bun prieten, pe nume Krisztyân Maxim.

Omul care a fost adineauri aici e fiul lui. Avea pe vremea aceea treisprezece ani; un băiat frumos, drăguţ, vioi şi deştept foc. Încă de pe vremea când Noemi era abia de-o şchioapă, cei doi bărbaţi obişnuiau să spună: „Vom căsători copiii”. Eram atât de bucuroasă când băiatul lua în mâinile sale mânuţele micuţei mele neştiutoare şi-o întreba: „Te măriţi cu mine?”, iar copila râdea înveselită!

Krisztyân era negustor. Dar nu unul dintre aceia care-şi cunoaşte bine meseria, ci un simplu comerciant dintr-un mic orăşel de provincie care se ţine şi el după unul mai mare şi risca orbeşte: dacă câştiga, e bine; dacă pierde, s-a terminat cu el.

Krisztyân câştiga într-una şi-şi închipuia că nu există pe lume meserie mai uşoară ca a lui. Primăvara vizita regiunea să vadă starea culturilor şi, potrivit cu ceea ce vedea, încheia contracte cu angrosiştii pentru cerealele ce urmau să fie livrate după seceriş.

Avea un cumpărător permanent: pe marele comerciant Brazovics Athanaz din Komârom. Primăvara, acesta îi dădea de obicei sume mari de bani, ca avans pentru cerealele ce trebuiau predate în toamnă, iar Krisztyân era obligat să livreze şi să-i transporte cerealele la corabie cu preţul stabilit. Afacerile astea îi aduceau venituri frumoase lui Krisztyân; dar încă de pe atunci m-am gândit mult la treaba aceasta socotind că ceea ce făcea el nu era comerţ ci mai degrabă un fel de joc de noroc; să vinzi adică ceea ce nici nu există! Brazovics obişnuia să-i avanseze bani mulţi lui Krisztyăn, dar cum acesta n-avea altă avere decât casa, angrosistul i-a pretins garanţie. Soţul meu a primit cu plăcere să garanteze pentru Krisztyăn: avea avere şi-apoi erau buni prieteni. Krisztyân însă era foarte uşuratic: în timp ce soţul meu, bietul, stătea zile întregi cu spinarea încovoiată, aplecat deasupra biroului, el şedea cât era ziulica de mare în faţa cafenelei, fumând şi pălăvrăgind cu negustorii de teapa lui. Deodată însă mânia lui Dumnezeu se abătu asupra capului nostru. A venit groaznicul an 1816. În primăvară, semănăturile erau minunate în toată ţara. Te puteai aştepta ca preţurile cerealelor să scadă, în Banat, comerciantul care izbutea să încheie contract pentru grâu cu 4 forinţi chila era fericit. Dar iată că a venit o vară ploioasă, timp de 16 săptămâni a plouat fără întrerupere zi de zi. Grânele au putrezit pe câmp; a început o foamete cumplită în această regiune poreclită Canaan, iar, în toamnă, preţul unei chile1 de grâu s-a urcat la 20 de forinţi; dar nu puteai cumpăra nici la acest preţ deoarece ţăranii opreau grâul pentru sămânţă.

— Mi-aduc aminte – o întrerupse Timar – pe-atunci făceam primele mele drumuri în calitate de căpitan pe un vas comercial.

— Aşa că-n anul acela Krisztyân Maxim n-a mai putut să ducă la bun sfârşit contractul încheiat cu Brazovics Athanaz. Diferenţa ce trebuia acoperită era o sumă îngrozitor de mare. Şi atunci ce credeţi c-a făcut Krisztyân Maxim? Şi-a adunat toţi banii ce-i avea de primit de la datornici; ba a mai şi împrumutat de la oameni de bună credinţă; apoi într-o noapte fugi fără veste din Panciova, luând tot bănetul, dar lăsându-şi acolo unicul fiu.

Putuse să facă asta deoarece toată averea şi-o transformase în bani, iar ceea ce părăsise n-avea nici o valoare pentru el.

Oare la ce sunt buni banii pe lumea asta, dacă din pricina lor un om care nu iubeşte nimic altceva decât banul poate să facă atâta rău?

Datoriile şi obligaţiile lui au rămas pe spinarea celor care-i fuseseră buni prieteni, a celor care garantaseră pentru el. Printre aceştia se număra şi soţul meu.

Şi-atunci iată că a apărut Brazovics Athanaz, pretinzând respectarea contractului din partea chezaşilor.

Ştiam că, într-adevăr, dăduse bani datornicului fugar şi de aceea ne-am arătat gata să-i restituim suma. Am fi vândut jumătate din pământul nostru şi în felul acesta s-ar fi acoperit datoria. Dar Brazovics s-a arătat neîndurător. Cerea să fie respectat contractul pe de-a-ntregul. Nu era vorba de suma pe care-o dăduse el, ci de banii pe care eram datori să-i plătim noi. Pretindea de cinci ori mai mult decât dăduse el. Actul scris îi dădea dreptul. L-am rugat, l-am implorat cu lacrimi în ochi să se mulţumească cu mai puţin; era vorba doar să renunţe la o parte din câştig.

A rămas neînduplecat. Voia ca cei care chezăşuiseră şi care erau prinşi în cursă să-i plătească totul, până la ultima lăscaie.

Dar la ce slujesc oare religia, credinţa şi principiile fundamentale de morală, dacă ai voie să pretinzi aşa ceva?

Totul a ajuns în faţa legii; judecătorul a pronunţat sentinţa, şi casa noastră, pământul nostru, ultimele noastre bunuri au fost sechestrate, sigilate, scoase la licitaţie.

La ce-i bună atunci legea şi societatea, dacă îngăduie ca un om să ajungă cerşetor pentru o datorie pe care el n-a contractat-o niciodată? Să-l nenorocească, să-l ducă la sapă de lemn pentru unul care a şters putina râzând?

Am făcut tot ce se putea face ca să scăpăm de ruină; chiar soţul meu a plecat la Buda şi la Viena să se plângă dregătorilor. După cum am aflat, pungaşul lipsit de suflet care fugise cu banii altora trăia în Turcia; am cerut să fie arestat şi trimis în ţară; să-şi plătească el însuşi creditorul. Peste tot ni s-a răspuns însă că ceea ce voiam noi nu stătea în puterea lor.

M-am întrebat atunci la ce-s buni împăraţii, miniştrii, marile puteri, dacă nu pot să-şi apere supuşii năpăstuiţi?

Într-o noapte, în urma acestei crunte lovituri care ne-a dus pe toţi la sapă de lemn, bietul meu soţ s-a împuşcat, trăgându-şi un glonte în inimă. Nevrând să-şi vadă familia în mizerie, lacrimile soţiei, să audă scâncetul de foame al copilului, a fugit din faţa lor sub pământ. Da, sub pământ!

La ce mai e bun atunci bărbatul pe lumea asta, dacă într-o împrejurare grea nu găseşte altă scăpare decât să-şi părăsească femeia şi copilul şi să-şi tragă un glonte în inimă?

Dar cu asta nu s-au sfârşit grozăviile. După ce făcuseră din mine o cerşetoare fără adăpost, voiau să mă facă să-mi pierd şi credinţa. Soţia sinucigaşului s-a rugat în zadar de preot să înmormânteze pe nefericitul ei soţ. Protopopul e un om sever, evlavios, care ţine foarte mult la religie; el n-a îngăduit ca bărbatul meu să fie îngropat creştineşte şi mi-a fost dat să văd cum trupul aceluia pe care-l iubisem mai mult decât orice pe lume a fost târât de hingherul oraşului în căruţa care transporta cadavrele şi aruncat în şanţul cimitirului, într-o groapă pe care a netezit-o cu piciorul.

Atunci de ce mai există oare preoţi pe lumea asta, dacă nu-s în stare să aline astfel de suferinţe?

De ce mai există însăşi lumea?

Nu mai rămăsese decât să facă din mine o sinucigaşă şi ucigaşă copilului meu. Ucigaşa copilului şi sinucigaşă în acelaşi timp. Am strâns copila la piept, învelind-o într-o broboadă, şi m-am îndreptat spre malul Dunării.

Eram singură; nu mă însoţea nici o fiinţă omenească.

Am trecut de două-trei ori de-a lungul malului căutând un loc unde apa era mai adâncă.

Atunci cineva mă prinse pe la spate de poala rochiei şi mă trase înapoi.

M-am întors să văd cine e. Era câinele acesta.

Ultimul prieten adevărat dintre toate fiinţele vii.

Cele ce vă spun s-au petrecut pe malul insulei Ostrova. Pe insula aceea aveam o frumoasă livadă cu pomi şi o mică vilă unde ne odihneam vara. Camerele vilei erau însă sigilate cu pecete judecătorească şi eu nu mai aveam voie să pătrund decât în bucătărie şi în grădină.

M-am aşezat pe malul Dunării şi am început să mă gândesc: „Ce sunt eu? Om? Femeie? Sunt oare mai rea decât un animal? Văzut-a oare cineva vreodată un câine care să-şi înece puiul şi apoi să se înece şi el? Nu, n-o să mă sinucid, n-o să-mi omor copilul! O să trăiesc, o să-l cresc! Cum o să trăiesc? Aşa cum trăiesc lupii, cum trăiesc ţigăncile care n-au nici casă, nici pâine. O să cer pământului să mă miluiască, o să cerşesc adâncurilor apelor şi ramurilor copacilor; dar la uşa oamenilor n-o să bat niciodată!”

Sărmanul meu soţ îmi povestise cândva despre o insulă pe care timp de cincizeci de ani Dunărea a înălţat-o mereu în stufărişul de lângă insula Ostrova. Toamna, el se ducea la vânătoare prin părţile acelea şi pomenea deseori de o stâncă plină de grote în care se refugia pe timp de furtună, îmi spusese că insula aceea nu era a nimănui. Dunărea n-o ridicase pentru nimeni. Nici o cârmuire nu ştia încă de existenţa ei, nici o ţară n-avea încă dreptul s-o socotească drept teritoriul ei. Acolo nu ară şi nu seamănă nimeni. Pământul, pomii, iarba – toate erau fără stăpân. Dacă era insula nimănui, de ce să n-o ocup eu? O cer de la Dumnezeu. O cer de la Dunăre. De ce s-ar împotrivi să mi-o dea? O să semăn grâu ca să am pâine. Cum o să semăn şi ce fel de pâine o să fac, asta nu ştiam încă. Nevoia avea să mă înveţe.

Îmi rămăsese o luntre. Judecătorul scăpase din vedere să-mi pună sechestru şi pe ea. Ne-am urcat întrânsa eu, Noemi şi Almira. Am trecut astfel pe „Insula nimănui”. Nu vâslisem niciodată până atunci, dar nevoia m-a învăţat.

De îndată ce am păşit pe pământul acesta m-a cuprins un sentiment ciudat. Parcă aşa, deodată, am uitat tot ce mi se întâmplase în lume. Aici m-a întâmpinat o linişte îmbietoare, odihnitoare. După ce am străbătut lunca, pădurea tânără şi câmpia, ştiam ce trebuie să fac aici. În luncă zumzăiau albine, în pădurice înfloreau alunii, deasupra apei pluteau flori de cornaci1, pe malul Dunării broaştele ţestoase se încălzeau la soare, tulpinile copacilor erau pline de melci, în desişul din mlaştină creştea mana de apă. Doamne, ce masă gala pregătită! Pământul format din putrezirea arborilor era plin de puieţi de pomi fructiferi. Grangurii aduceau seminţe de pe cealaltă insulă, merele sălbatice dăduseră în pârg, tufele de zmeură îşi păstraseră încă fructele târzii. Ştiam ce am de făcut pe insula asta. „O s-o prefac în rai. Eu singură. O să fac tot ceea ce pot face mâinile omului, mâinile unei femei. Ş-apoi o să-mi duc veacul aici aşa cum se povesteşte că au trăit cei dintâi oameni în paradis.”

Am găsit stânca asta cu scobiturile ei sfredelite de natură, în peştera cea mai mare se afla un culcuş de fân. Era locul unde odinioară se odihnise soţul meu, sărmanul. Deci moştenirea mea de drept. Dreptul meu de văduvă. Mi-am alăptat copila, am adormit-o şi am culcat-o în fân, acoperind-o cu broboada mea. I-am spus Almirei: „Tu rămâi aici şi păzeşte-o pe Noemi până mă întorc eu”. Am trecut apoi din nou pe insula cea mare. Am străbătut iar grădina noastră. Cerdacul vilei era acoperit cu o pânză mare de cort; am scos-o. Poate o să fie bună pentru adăpost, iar iarna, chiar de îmbrăcăminte. Am adunat în ea ce-am mai găsit împrăştiat pe-acolo, vase de bucătărie, unelte de grădină şi am făcut o boccea ca să pot duce totul în spate. Venisem în casa bărbatului meu într-o caleaşca trasă de patru cai şi plecam cu traistă-n spinare, cu toate că nu fusesem nici risipitoare, nici rea. Poate că şi ceea ce vârâsem în traistă erau lucruri furate; ce-i drept, toate îmi aparţinuseră, dar faptul că le luam era, poate, totuşi, un furt. Nu ştiu. În capul meu se învălmăşeau toate, nu mai ştiam ce-i drept şi ce-i nedrept, îngăduit sau neîngăduit. Fugeam din propria mea casă cu o legăturică plină de boarfe. Trecând prin grădină, am tăiat câteva ramuri din minunaţii noştri pomi fructiferi, am tăiat mlădiţe de smochine şi de tufe roditoare, am cules de pe jos seminţe şi le-am pus în şorţ, apoi am sărutat crengile sălciei plângătoare sub care de atâtea ori făurisem visuri de fericire. Totul se sfârşise. Niciodată nu m-am mai întors în locurile acelea. Barca m-a dus pentru ultima oară peste Dunăre. Şi, în timp ce vâsleam, eram îngrijorată din două pricini, întâi, gândindu-mă că insula ar putea să aibă şi locuitori nedoriţi: şerpii. Mă gândeam că aceştia puteau să sălăşluiască şi-n vizuinile stâncii; mi-era scârbă de ei şi-apoi mă temeam pentru Noemi. În al doilea rând mă gândeam că, în ceea ce mă priveşte, puteam trăi chiar ani în şir cu miere, cornaci şi mană de apă, iar pe Noemi o puteam hrăni cu lapte din sânul meu, dar nu ştiam cum s-o hrănesc pe Almira. Animalul acesta credincios nu putea trăi cu ceea ce mă hrăneam eu. Şi-aveam nevoie de el; simţeam c-o să mă ucidă groaza în pustietatea asta. Când, cu traistă-n spinare, m-am apropiat de vizuina săpată în stâncă, am văzut mişcându-se în faţa intrării o coadă de şarpe destul, de groasă, iar ceva mai încolo, capul. Ceea ce lipsea între cap şi coadă mâncase Almira. Înţeleptul animal stătea culcat în faţa copilului şi da din coadă lingându-şi botul ca şi cum ar fi vrut să spună: „Eu am stat la masă”. De-atunci a vânat mereu şerpi. A fost hrana ei de toate zilele. Iarna îi scotea din găurile lor. Prietena mea – aşa m-am obişnuit să-i spun – găsise astfel mijlocul de a trăi pe insulă, scăpându-mă totodată şi de şerpii care mă îngrozeau.

O, domnule, n-am cuvinte să vă povestesc ce am simţit în prima noapte aici, stând singură. Nu era cu mine decât Dumnezeu, un copil şi-un câine. N-aş îndrăzni să-i zic durere; era mai degrabă voluptate. Toţi trei ne-arn învelit cu pânza de cort şi ne-am trezit când păsările au început să cânte.

Apoi a început munca. Munca omului primitiv. M-a învăţat nevoia: mana de apă trebuia culeasă dis-de-dimineaţă. Femeile sărace se afundă în tufişurile mlaştinii – acolo unde această plantă cu semite dulci creste ca o buruiană oarecare – îşi ridică fusta si, ţinând-o întinsă cu amândouă mâinile, se învârtesc în tufiş pentru ea sămânţa coaptă să le cadă în poală. Adevărată mană! Pâinea dată de Dumnezeu, pâinea pe care o mănâncă sărmanii.

Domnule! Doi ani m-am hrănit cu pâinea asta şi în fiecare zi am mulţumit în genunchi celui care are grijă de păsările câmpului! Fructe de pădure, alune, miere de albine, broaşte ţestoase, ouă de raţă sălbatică, cornaci conservaţi pentru iarnă, melci şi ciuperci uscate – iată hrana mea de toate zilele. Binecuvântat fie acela care a aşternut o masă atât de îmbelşugată săracilor săi! Între timp, zi şi noapte mă zbăteam să înfăptuiesc ceea ce plănuisem. Am altoit plantele sălbatice cu muguri de pe ramurile luate din grădină, iar în pământul desţelenit am sădit tot felul de tufe cu fructe hrănitoare, viţă de vie, plante folositoare, în partea de miazăzi am semănat bumbac şi cânepă; mi-am făcut un război din lemn de salcie, iar din bumbac şi cânepă am ţesut o stofă aspră, s-avem ce îmbrăca. Din papură şi rogoz am împletit coşniţe pentru stupi în care am adunat roiuri de albine sălbatice; chiar din primul an am avut miere şi ceară pentru schimb. Cei care veneau câteodată pe insulă erau morari sau contrabandişti; ei îmi ajutau la muncile mai grele şi nimeni nu-mi făcea nici un rău,. Ştiau că n-am bani; plăteau fie muncind, fie dându-mi unelte folositoare, deoarece ştiau că nu primesc bani. Când, în sfârşit, pomii mei au început să rodească, o! Atunci am devenit bogată! Pământul gras al insulei face ca pomii să crească de două ori mai viguroşi decât în altă parte. Am peri care rodesc de două ori pe an; fiece copac tânăr înfloreşte a doua oară după sfântul loan. Pomii mei dau roade în fiecare an. Zi de zi am căutat să le pătrund tainele şi am ajuns să înţeleg că unui bun grădinar nu-i este îngăduit să aibă ani cu rod prea bogat, sau ani fără rod. Când vorbeşti cu un animal aşa cum vorbeşti cu un om, animalul pricepe; eu cred că şi pomii aud s; se uită cu drag la cel care îi îngrijeşte, înţelegându-i dorinţa tainică, şi sunt fericiţi atunci când pot să aducă o bucurie grădinarului O! Pomii sunt fiinţe atât de inteligente! Parcă ar avea suflet. După mine cel care taie un pom e un criminal.

Iată cine-mi sunt prietenii!

Îi iubesc! Trăiesc între ei! Şi trăiesc cu ajutorul lor!

Oameni din toate satele învecinate, de pe la mori, se abat pe insulă pentru a cumpăra fructele pe care pomii mi le dau an de an, aducându-mi în schimb cele necesare gospodăriei. Nu dau nimic pe bani! Mi-e groază de bani, de banii care pe mine m-au izgonit din lume iar pe soţul meu din viaţă. Nu vreau să mai văd bani niciodată.

Dar să nu credeţi că sunt atât de neprevăzătoare încât să nu fiu pregătită pentru anii vitregi care s-ar putea să vină şi care ar putea nimici roadele hărniciei omului.

Ar putea da un îngheţ târziu ori o grindină; rodul unui an întreg ar fi pierdut. M-am gândit la vremuri grele, în pivniţa-peşteră a stâncii noastre cât şi prin scobiturile unde poate pătrunde aerul, am depozitat lucruri care nu se strică: butoaie cu vin, cutii cu ceară, pachete cu lână şi bumbac, lucruri care pot – dacă s-ar întâmpla să fie un an sau chiar doi de foamete – să ne scoată din impas. Deci am şi rezerve; numai bani nu am. Mă socotesc bogată. Cu toate că de doisprezece ani nici un bănuţ nu mi-a trecut prin mână!

Da, domnule, de doisprezece ani trăiesc singură pe această insulă – adică trăim noi trei. Pe Almira o consider tot o persoană. E-adevărat că Noemi zice că suntem patru. Ea o pune la socoteală şi pe Narcisa. Copil, ce vreţi!

Foarte mulţi ştiu de prezenţa noastră aici, dar denunţul este necunoscut pe meleagurile astea. Bariera artificială ridicată la hotarul dintre cele două ţări a făcut ca locuitorii de prin părţile acestea să ducă o viaţă mai retrasă. Nimeni nu-şi bagă nasul în treburile celuilalt şi, fără să fie învăţat de cineva, fiecare ştie să păstreze o taină. De aici nu ajung zvonuri nici la Viena, nici la Buda şi nici la Istanbul.

Şi-apoi, de ce m-ar denunţa? Nu mă ating de nimic, nu fac rău nimănui. Cultiv pomi fructiferi pe o bucată pustie de pământ, pe pământul nimănui. Bunul Dumnezeu şi măria-sa Dunărea mi l-au dăruit şi pentru asta cu Ie mulţumesc în fiecare zi. Recunoştinţă veşnică ţie Doamne şi ţie Dunăre, regina mea!

Nici nu mai ştiu dacă am vreo religie. De doisprezece ani n-am văzut nici preot, nici biserică. Noemi nu cunoaşte aşa ceva. Eu am învăţat-o să citească şi să scrie, i-am vorbit despre Dumnezeu, despre lisus, despre Moise, aşa cum îi cunosc eu. I-am vorbit despre acel Dumnezeu bun şi nemărginit de milostiv care miluieşte toate făpturile de pe lume, care iartă păcatele şi-i pretutindeni aproape de fiecare; despre acel lisus care a ştiut să se umilească, să rabde chinurile, acel lisus dumnezeiesc de uman; despre Moise, conducător şi luptător pentru libertatea poporului său, pribeagul deserturilor, cel care a rătăcit îndurând setea şi foamea dar care nu şi-a vândut libertatea pe preţul unor slujbe plătite cu aur greu, cel care propovăduia milostenia şi înfrăţirea; i-am povestit aşa cum îi ştiu eu. Dar despre acel Dumnezeu neîndurător, răzbunător, despre acel Dumnezeu care are aleşii lui, despre Dumnezeul care cere jertfe şi stă în biserici împodobite. Despre acel lisus cu privilegii, despre acela care cere impozite şi propovăduieşte prigonirea fraţilor. Despre acel Moise care stoarce bani, care propovăduieşte ura, acel Moise egoist despre care vorbesc şi cărţile, şi predicile, şi clopotele, şi cântecele – Noemi nu ştie nimic.

Acum aţi aflat cine suntem şi ce facem aici. Să vă spun acum şi cu ce ne-ameninţă acest om.

Krisztyân Todor este fiul omului aceluia pentru care soţul meu s-a pus chezaş, din pricina căruia s-a sinucis iar noi am părăsit lumea, societatea omenească. Când ne-am ruinat, era un copil de treisprezece ani şi nenorocirea l-a atins şi pe el; căci şi el a fost părăsit de tatăl său. Nu mă miră deci că acest băiat a ajuns un netrebnic fără pereche.

Părăsit, zvârlit pe drumuri de propriul sau tată, nevoit să primească pomană de la unul şi de la altul, înşelat şi furat de cel pe care ar fi trebuit să-l adore şi să-l înconjoare cu respectul filial cuvenit, socotit la o vârstă fragedă ca fiu al unui pungaş stigmatizat, mai e oare de mirare că a fost silit să ajungă ceea ce a ajuns? Drept să-ţi spun nici eu nu prea ştiu bine ce este adevărat, am auzit însă multe lucruri despre el. Fiecare din cei care trec pe aici ştie câte ceva despre dânsul.

Nu mult după fuga părintelui său, a plecat şi el în Turcia. Spunea că se duce să-şi caute tatăl. Unii zic că l-ar fi găsit, alţii că nu i-a dat de urmă. Unii – că l-ar fi furat şi el pe tată-său şi ar fi fugit cu banii acestuia, pe care apoi i-a irosit. Nimeni însă nu ştie nimic precis. Iar pe el degeaba l-ai întreba că nu spune niciodată adevărul. Pe unde a umblat? Ce a făcut? Înşiră atâtea poveşti şi le înfloreşte atât de iscusit încât îl zăpăceşte chiar şi pe cel care-a văzut cu ochii lui că lucrurile s-au petrecut altfel, făcându-l să creadă, la un moment dat, că totul a fost aşa cum istoriseşte el. Azi îl vezi ici, mâine dincolo. A fost întâlnit în Turcia, Italia, Ungaria şi nu e om mai de seamă din aceste ţări pe care el să nu-l cunoască; înşeală fără ruşine, iar cel care a fost înşelat o dată poate fi sigur că va fi înşelat şi a doua oară. Cunoaşte zece limbi şi se prezintă când negustor, când soldat sau marinar; azi e turc, mâine grec. A fost văzut în rolul unui conte polonez, în cel al logodnicului unei prinţese ruse, sau dându-se drept doctor neamţ, vânzând hapuri pentru orice boală. Care-i adevăratul lui rost pe lume? Asta n-o ştie nimeni. De un singur lucru sunt însă sigură. Că e un spion plătit. Dar în slujba cui? A turcilor? A austriecilor? A ruşilor? Poate pentru câteştrei? Poate şi pentru mai mulţi? Îi slujeşte pe toţi, îi înşeală pe toţi. În timpul anului trece de multe ori pe aici. Vine cu o barcă de pe malul turcesc şi cu aceeaşi barcă trece pe malul unguresc. Ce treabă are, când aici, când dincolo? Nu mă pot dumiri. Sunt convinsă că se bucură văzând amărăciunea ce ne-o pricinuieşte venirea lui. Mai ştiu că-i lacom şi umblă după fuste. La mine găseşte mâncare gustoasă şi o fetişcană pe care îi face plăcere s-o necăjească numind-o logodnica lui. Noemi însă îl urăşte, îl urăşte deşi nici nu bănuie cât de îndreptăţită este ura ei. Totuşi cu nu cred că Krisztyăn Todor vine pe insulă numai să ne amărască pe noi. Se prea poate ca insula asta să aibă şi alte taine, care nu mă privesc pe mine. Cred că e un spion plătit. Şi, pe deasupra, un om rău. E putred din cap şi până-n picioare. Poţi să te-aştepţi la orice din partea lui. El ştie că cu şi fata mea ne-am aşezat pe insulă fără nici un temei de lege. Cunoscând taina, ne şantajează, ne chinuieşte pe amândouă. Ne ameninţă că, dacă nu-i dăm bani şi nu-i facem pe plac, ne denunţă fie guvernului austriac, fie guvernului turc, iar când se va afla că în mijlocul Dunării s-a format un teritoriu nou, nesemnalat în tratatele de pace existente, se vor isca de îndată discuţii între cele două ţări si, până să se lămurească lucrurile, mai întâi o să se dea ordin să plece toţi cei ce locuiesc pe insulă – aşa cum s-a întâmplat şi cu teritoriul dintre muntele Albion şi râul Cerna, care a fost declarat pământul nimănui.

Un singur cuvânt din partea acestui netrebnic e destul pentru ca tot ce am izbutit eu să fac pe-această insulă pustie cu truda amară a celor doisprezece ani de muncă să fie nimicit şi acest paradis unde trăim atât de fericite în momentul de faţă să fie adus iar în stare de sălbăticie, iar noi să ajungem din nou pe drumuri. Şi încă ceva! Nu tremurăm numai de teamă că lefegii împăraţilor ar putea să ne descopere, ci şi de frica popilor. Dacă mitropoliţii, patriarhii, episcopii şi protopopii ar afla că aici pe insulă creşte o fată care de când a fost botezată n-a mai văzut biserica, mi-ar lua-o cu forţa şi ar închide-o într-o mănăstire, înţelegeţi, acum, domnule, cauza suspinelor amare ce nu v-au lăsat să dormiţi în noaptea asta. „

Timar privi talerul lunii care începuse să coboare printre plopii înalţi.

„De ce n-am putere să le ajut?” se întrebă el.

— Omul ăsta poate să ne nenorocească în orice clipă – urmă Tereza. E de ajuns să anunţe la Viena sau la Istanbul că aici, pe Dunăre, s-a ridicat un teritoriu nou şi ne-am dus pe copcă, în afară de el, niciodată şi nimeni de prin părţile astea nu ne-ar denunţa. Sunt însă pregătită pentru orice. Această insulă există numai datorită stâncii din mijlocul ei. Stânca stăvileşte apele Dunării, silindu-le s-o ocolească, să facă un cot. Mai acum câţiva ani, când turcii s-au luptat cu sârbul Milos, nişte contrabandişti sârbi au ascuns trei lăzi cu praf de puşcă printre tufele de grozamă. Când luptele s-au terminat, n-a mai venit nimeni să le ia. Poate că cei care au ascuns aici praful de puşcă au fost prinşi sau poate au fost ucişi. Eu am găsit lăzile. Le-am adus aici şi le-am vârât în văgăuna acea mai adâncă a stâncii uriaşe. Domnule! Dacă o să m-alunge din această insulă care nu-i a nimănui, o să pun un fitil în praful de puşcă, o s-arunc stânca în aer şi o dată cu ea o să murim şi noi. În primăvara următoare, după pornirea sloiurilor, nimeni n-o să mai găsească nici urmă de insulă! Acum înţelegeţi de ce n-aţi putut închide ochii sub acoperişul casei noastre?

Timar îşi rezemă capul în palme şi privi undeva înainte.

— Vă mai spun încă ceva! Adăugă Tereza aplecându-se mai aproape de urechea lui Timar pentru ca şoapta ei înăbuşită să fie mai uşor auzită. Eu cred că omul ăsta a avut şi alt motiv să apară tocmai azi pe insulă şi-apoi să dispară tam-nisam, un alt motiv decât faptul că şi-a pierdut la joc ultimii bani în cine ştie ce speluncă. Vizita asta vă priveşte ori pe dumneavoastră, ori pe domnul celălalt. Cel ce are taine ce trebuie ferite de ochii lumii e bine să se păzească.

Luna ajunsese dincolo de plopi şi spre răsărit se ivise o lumină roşietică. În pădurice răsuna fluieratul grangurilor. Se lumina de ziuă. De undeva de lângă insula Ostrova, un glas tărăgănat şi prelung de corn răzbătu peste întinsuri. Se suna deşteptarea pentru marinari. Curând se auziră paşi pe nisip. Dinspre ţărm se apropia un marinar să anunţe că vasul e gata de plecare. Vântul se oprise deci puteau porni la drum.

Musafirii – Trikalis Euthym şi fata lui, frumoasa Timea cu obrazul alb ca fildeşul – se grăbiră să iasă din odaia cea mică. Noemi se sculase de mult şi pregătea în bucătărie mâncarea de dimineaţă: lapte de capră, mălai prăjit în loc de cafea şi miere în loc de zahăr. Timea nu bău laptele. Dădu Narcisei partea ei, iar aceasta primi bucuroasă darul fetei, spre marele necaz al Noemiei.

Trikalis Euthym căută să afle de la Timar unde dispăruse celălalt domn care sosise de cu seară. Căpitanul îi răspunse că omul acela plecase chiar în puterea nopţii. Auzind răspunsul, faţa lui Trikalis Euthym se întunecă şi mai tare.

În sfârşit, oaspeţii îşi luară rămas bun de la gazdă. Timea era iarăşi apatică; se plângea că nu se simte bine. Timar rămase mai în urmă şi la despărţire îi dădu Terezei, pentru Noemi, o basma turcească de mătase, frumos colorată; dânsa îi mulţumi, asigurându-l că Noemi o va purta cu plăcere.

— O să mai vin! Spuse Timar, strângând mâna Terezei.

Se îndreptară spre luntrea lor luând-o de-a lungul cărării acoperite cu iarbă. Tereza şi Almira îi petrecură până la mal.

Noemi se urcase în vârful stâncii singuratice si, aşezându-se pe covorul alcătuit din muşchi şi frunze groase de sedum, privea cu ochii ei albaştri şi visători spre luntrea ce se depărta.

Narcisa se furişă lângă ea şi i se ghemui în poală, lipindu-şi gâtul mlădios de pieptul ei.

— Piei din faţa mea, necredincioase! Asta ţi-e dragostea? De ce m-ai părăsit şi te-ai dat de partea fetei ăleia? Pentru că ea-i frumoasă iar eu nu? Iar acum, când ca a plecat, vii iar la mine? Acuma sunt bună şi eu, nu-i aşa? Du-te. Nu te mai iubesc!

Şi totuşi, Noemi strânse la piept micuţul animal neastâmpărat şi linguşitor; strângea sub bărbia-i rotundă capul alb al linguşitoarei, petrecând în acelaşi timp cu privirea luntrea ce se depărta, în ochii ci străluceau lacrimi.