Almira şi Narcisa

Timar îşi îndreptă paşii spre acel adăpost tainic. Prin grădina cu flori descoperi curând o potecă ce ducea spre casă, dar atât de năpădită de ierburi încât paşii celui care o străbătea nu făceau nici un zgomot; puteai să ajungi lângă cerdac fără ca cineva să te simtă.

Nu se vedea picior de om prin apropierea casei şi nici mai departe.

În faţa cerdacului însă stătea tolănit un câine mare, negru. Un câine din vestita rasă Newfouhdland, un animal atât de inteligent şi distins încât, văzându-l, parcă nu-ţi venea să-l tutuieşti ci te simţeai obligat să i te adresezi cu „dumneavoastră”.

Sus-numitul „domn” patruped era de altfel şi unul dintre cele mai frumoase exemplare ale rasei sale, un animal uriaş şi viguros; aşa cum stătea lungit în faţa cerdacului, ocupa tot spaţiul cuprins între cei doi stâlpi. Acest paznic tuciuriu binevoi să se prefacă adormit, dând a înţelege că nu observase nici pe necunoscutul care se apropia şi nici un anumit animal care, îndrăzneţ şi obraznic, făcea tot ce-i sta în putinţă ca să pună la încercare răbdarea plină de demnitate a uriaşului patruped. Animalul acela era o pisică albă, atât de neruşinată, încât îndrăznea să facă tumbe de-a lungul şi de-a latul „stimatului domn” care stătea tolănit, să umble cu gheruţele pe la nasul acestuia, ba, mai mult, să se culce în faţa lui şi să-i prindă între ghearele-i gingaşe una din labele uriaşe ca să se joace cu ea ca şi cu o păpuşă. Când gâdilăturile se înteţiră, „domnul” cel mare şi negru îşi retrase laba şi-i întinse talia pentru ca pisica să-şi continue joaca.

În loc să se teamă spunându-şi: „Vai de mine! Dacă namila asta neagră sare la mine?” – Timar gândi: „Ţii, ce-o să se mai bucure Timea când o să vadă pisicuţa asta albă!”

Numai că din cauza câinelui nu puteai intra în casă; trupul patrupedului bara drumul. Timar tuşi pentru a-şi trăda prezenţa. Auzindu-l, uriaşul animal ridică încet capul şi-l măsură pe noul venit de sus până jos cu ochii-săi mari, căprui şi inteligenţi care au o căutătură aproape omenească şi care ştiu să plângă şi să râdă, să fie supăraţi şi să mângâie; apoi îşi culcă din nou capul pe pământ ca şi când ar fi vrut să zică: „Nu e decât un om! Păi pentru atâta lucru nu face să ne sculăm.”

Timar se gândi că fumul nu iese de la sine şi că în bucătărie trebuie să fie cineva care să aţâţe focul. De aceea porni hotărât să adreseze persoanei necunoscute pe care o bănuia înăuntru salutările sale în trei limbi: ungureşte, româneşte şi sârbeşte.

Numaidecât auzi o voce de femeie care îi răspunse pe ungureşte:

— Bună ziua! Intră! Cine e?

— As intra, dar câinele îmi aţine calea.

— Treci peste el.

— N-o să mă-nhaţe?

— Nu se-atinge de oamenii cumsecade.

Timar îşi luă inima în dinţi şi păşi peste câinele uriaş care stătea de-a curmezişul drumului; animalul nici nu se clinti, ci ridică doar puţintel din coadă de parcă ar fi vrut să-i dea bineţe.

Păşind în cerdac, Timar văzu în faţa lui două uşi: una care ducea într-o încăpere clădită din piatră, cealaltă într-o încăpere săpată în piatră. Aceasta din urmă era bucătăria. Acolo zări o femeie care, stând în faţa vetrei, ţinea în mână o sită pe care o învârtea deasupra jăraticului, înţelese că ceea ce vedea în faţa lui nu era o vrăjitoare cu îndeletniciri magice, ci o femeie care prăjea boabe de porumb ca să facă floricele. Se-nţelege, asemenea îndeletnicire nu putea fi întreruptă din cauza unui străin!

Floricelele sunt foarte apreciate în Ungaria şi cred că nu trebuie să explic nimănui ce sunt şi cum sunt! Fapt este însă că Ia expoziţia industrială de la New York, de acum câţiva ani, s-a decernat o medalie de aur nu ştiu cărui yankeu care, cică, a descoperit modul de a face floricele în America. Ce ţi-e şi cu americanii ăia gata să inventeze toate cele!

Floricelele constituie o hrană minunată. Poţi să mănânci mult şi bine fără să te saturi; iar când crezi că ai mâncat destul, tocmai bine ţi se face iarăşi poftă.

Femeia care stătea în faţa vetrei, îndeletnicindu-se cu această ramură a artei culinare, era oacheşă, voinică, vioaie şi avea buzele strânse, aspre, dar ochii blânzi, plini de bunătate. Chipul său ars de soare arăta că trecuse de treizeci de ani. Îmbrăcămintea ei nu semăna cu îmbrăcămintea pestriţă a femeilor din popor de prin părţile acelea; dar nici cu cea orăşenească.

— Poftiţi, apropiaţi-vă domnule şi luaţi loc! Rosti ea, cu o voce ciudată, aspră, deşi calmă. Răsturnând floricelele albe ca zăpada într-un coşuleţ împletit, ea îl îmbie să guste. Apoi, luând de lângă vatră o cană, i-o întinse:

— E vin de vişine.

Şi acesta fusese preparat tot atunci.

Timar se aşeză pe scaunul ce i se oferise. Era un scaun aparte, meşterit din nuiele răsucite, un obiect cum rar întâlneşti. Văzându-l că se aşează, uriaşul portar se sculă şi el si, ducându-se spre străin, se lungi în faţa acestuia.

Femeia dădu şi câinelui din delicatesele prăjite iar animalul începu să le mestece ca un adevărat cunoscător în materie; pisicuţa cea albă vru să-l imite dar de la bun început floricelele i se lipiră de măsele, aşa că se lăsă păgubaşă. Scuturându-şi una din lăbuţe de parcă la lăbuţa cu pricina ar fi păţit ceva, pisicuţa sări pe vatră si, curioasă, începu să tragă cu ochiul spre o oală nesmălţuită care pufăia lângă foc; pesemne că acolo fierbea o mâncare mai pe placul dumneaei.

— Frumos animal! Rupse tăcerea Timar, arătând spre câine. Curios că-i atât de blând. Nici măcar nu mârâie.

— Nu se leagă niciodată de oamenii cumsecade, domnule; dacă de casa noastră se apropie un străin care-i om blând, îl recunoaşte de departe şi nici măcar nu latră; dar să îndrăznească să se apropie un hoţ, îl simte chiar dacă-i în partea cealaltă a insulei şi vai de omul rău dacă ajunge să dea ochii cu dânsul! E un animal fioros. Ast-iarnă un lup s-a încumetat să treacă încoa' pe gheaţă: pusese gând rău caprelor noastre. Puteţi să-i vedeţi blana acolo, în odaie. L-a sugrumat cât ai clipi, în schimb, omul bun poate să se urce şi în spinarea lui, că nu-i face nimic. Timar se simţi măgulit auzind confimarea oficială că era om bun. Hm! Dacă mai deunăzi i s-ar fi lipit de degete vreunul din galbenii lui Trikalis, poate că acest câine uriaş i-ar fi făcut cu totul altă primire!

— Aşadar, domnule, de unde veniţi şi ce v-a îndemnat să vă abateţi pe la noi?

— În primul rând cer iertare că am intrat nitam-nisam în grădina dumneavoastră, dar vântul ne-a zvârlit corabia de pe malul celălalt, aşa că a trebuit să ne refugiem aici, lângă Ostrova.

— Chiar aşa! După şuieratul care s-aude, cred că bate un vânt năprasnic.

Locul acesta era înconjurat de un codru secular atât de des, încât, dacă se pornea vântul, aici abia dacă se auzea un şuierat.

— Trebuie să zăbovim până când vântul o să se mai potolească şi o să ne dea voie să pornim iar la drum. Merindele ni s-au cam terminat si, din pricina asta am fost nevoit să mă îndrept către prima aşezare omenească, acolo unde am văzut ridicându-se o şuviţă de fum, pentru a-l ruga pe stăpânul casei să ne dea, de-i va fi cu putinţă, ceva de-ale gurii pentru oamenii de pe vas. Cu plată, bineînţeles.

— Pot să vă dau, domnule; cât priveşte plata, o primesc, de bună seamă, că doar din asta trăiesc. Avem iezi, mălai, brânză şi fructe. Puteţi alege ce vreţi. De obicei, produsele noastre sunt cărate de precupeţii care vin cu bărcuţele din regiunile învecinate. Noi ne ocupăm cu grădinăritul.

(Timar n-o văzuse deocamdată decât pe femeia din faţa lui, dar auzind-o că vorbeşte la plural, înţelese că trebuia să mai fie şi alţi oameni prin apropiere.)

— Mai întâi şi-ntâi mulţumesc foarte mult pentru ceea ce ne oferiţi şi vă rog să-mi daţi din toate câte aţi înşirat. O să trimit cârmaciul corăbiei cu câţiva băieţi să ducă lotul, aşa că vă rog să-mi spuneţi cât costă. Am nevoie de alimente pentru şapte oameni pe timp de trei zile.

— Lăsaţi punga în pace, domnule; la noi nu se plăteşte cu bani. La ce mi-ar trebui bani aici, pe insula asta? Cel mult ar tăbărî vreun hoţ să mă omoare; aşa, dacă n-am bani, dacă toată lumea ştie că pe insula noastră nu găseşti nici măcar o jum' de creiţar, putem dormi liniştiţi. Noi facem schimb în natură. Ei dau fructe, miere, ceară, ierburi de leac şi primesc în schimb grâu, sare, pânzeturi pentru îmbrăcăminte, vase şi unelte de fier.

— Ca pe insulele din jurul Australiei.

— Chiar aşa.

— Bine, pe corabia noastră se găseşte şi grâu şi sare. Lăsaţi socotelile pe seama mea: o să ţin seama de valoarea exactă a lucrurilor pe care ni le veţi da şi o să vă aducem mărfuri la aceeaşi valoare. N-o să vă înşel.

— Am toată încrederea, domnule!

— Aş avea însă o rugăminte. Pe corabia mea călătoreşte un domn cu fiica lui. Fata nu-i obişnuită să stea pe vas pe timp de furtună şi s-a îmbolnăvit. N-aţi putea să le daţi adăpost călătorilor mei până se potoleşte vijelia?

Femeia nu se simţi deloc încurcată auzind această cerere:

— Cum să nu, domnule! Uite, avem două odăiţe; într-una o să stăm noi, iar în cealaltă – dacă cel care cere adăpost e om bun – o să găsească ce doreşte – adică linişte, deşi, ce-i drept, nu-i prea mult confort. Iar dacă şi dumneavoastră doriţi să dormiţi aici, apăi n-o să aveţi încotro: trebuie să vă urcaţi în pod, deoarece amândouă camerele vor fi ocupate de femei străine; acolo o să găsiţi însă fin proaspăt şi, după câte ştiu eu, marinarii nu-s mofturoşi.

Timar nu-şi putea da seama cine era această femeie care, alegându-şi atât de frumos cuvintele, îşi expunea părerile într-un mod cum nu se poate mai cuviincios. Coliba aceea pe jumătate peşteră, aşezată în mijlocul unei insule pustii, nu-i dădea nici un indiciu.

— Vă mulţumesc foarte mult pentru bunăvoinţă; pornesc ş-ajung degrabă pe corabie, să-i aduc pe călătorii mei.

— Foarte bine. Nu vă întoarceţi însă la luntrea dumneavoastră pe-acolo pe unde aţi venit. Bine v-ar mai sta să conduceţi aici o domnişoară târând-o prin mlaştini, mocirle şi boschete cu ghimpi! Există o cărăruie destul de bună de-a lungul malului, numai că, fiind năpădită de iarbă – căci nu prea trece nimeni pe-acolo şi bălăriile cresc repede – o să vă conducă cineva până la locul unde o să vă găsiţi luntrea. La întoarcere, o să puteţi debarca puţin mai aproape, dacă veniţi cu o barcă mai mare. Veţi fi condus de îndată. Almira!

Timar se uită în jur să vadă din ce colţ al casei sau din ce tufiş al grădinii va apărea acea Almira care urma să-I conducă la poteca dorită. Uriaşul câine negru de Newfoundland se sculase şi dădea din coadă, lovind cu atâta putere în uşa deschisă încât aveai impresia că loveşte într-o tobă.

— Hai, Almira, condu pe domnul la mal! Spuse femeia. Auzind porunca, Almira scoase câteva sunete pe limba câinească, apoi, apucând cu dinţii de marginea mantalei lui Timar, începu să-l tragă ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Vino!”

— O! Va să zică dânsa-i „persoana” care o să mă conducă? Vă sunt foarte recunoscător, duduie Almira! Glumi Timar în timp ce îşi lua pălăria şi puşca; şi după ce salută gazda, o porni după câine.

Ţinând mereu de marginea mantalei lui Timar, Almira îl conduse prietenos şi abil prin livada unde oaspetele trebuia să fie cu băgare de seamă pentru a nu strivi puzderia de prune căzute prin iarbă. Dar nici pisicuţa albă nu se lăsă mai prejos. Şi ea trebuia să afle unde-l duce Almira pe străin! De aceea alerga prin iarba moale, când în faţa oaspetelui, când în urma lui. Ajunseră astfel la marginea livezii; deodată însă de undeva, de sus, răsună o voce:

— Narcisa!

Glasul era al unei fete şi ascundea un pic de reproş, multă dragoste şi foarte multă timiditate. Un glas plăcut.

Timar se uită împrejur, dorind în primul rând să afle cine strigase, apoi cui fusese adresată chemarea. Nu-i trebui mult până să se dumirească, deoarece pisicuţa albă ţâşni de lângă ci şi, zbârlindu-şi coada, începu să se caţere pe trunchiul unui păr rămuros. Prin frunzişul des al pomului, Timar văzu fulgerând un crâmpei de fustă albă, dar nu putu să zăbovească mai mult pentru a afla cine o chemase pe Narcisa; Almira începu să scoată nişte sunete adânci, guturale, care pe limba patrupedelor însemnau probabil: „Ce rost are să iscodeşti?”, astfel că Timar fu nevoii să-şi urmeze călăuza, dacă nu voia ca o bucată din manta să-i rămână între dinţii acesteia.

Almira îl conduse de-a lungul malului pe o cărare frumoasă, năpădită de iarbă şi, curând, găsiră locul unde tânărul îşi lăsase luntrea, în clipa când sosiră, doi sitari de baltă zbucniră cu un fâşâit prelung, zburând înspre insulă. Lui Timar îi trebui mai puţin de o clipă să se gândească la cina minunată pe care urma s-o ofere Timeii şi, cu iuţeala fulgerului, îşi scoase puşca de pe umăr şi trase, în clipa următoare însă, fu şi el prăvălit la pământ. Când slobozise focul, Almira îl înhăţase de guler şi-l trântise de parcă l-ar fi lovit un trăsnet. Timar vru să se ridice, dar îşi dădu seama că avea de-a face cu un adversar mult prea puternic, un adversar cu care nu se putea glumi. Almira nu-i făcea nimic: îl ţinea însă de guler şi nu-i dădea voie să se scoale.

Tânărul cala s-o îmbuneze, numind-o când „domnişoara Almira”, când „bună prietenă” şi încerca să-i explice că aşa-i la vânătoare, că n-a auzit în viaţa lui ca un câine, în loc să apuce vânatul, să-l înhaţe pe vânător, că cel mai nimerit lucru ar fi să se ducă şi să caute sitarii în tufiş; dar nimic nu putea s-o înduplece pe Almira.

Scăpă din această situaţie primejdioasă datorită femeii de pe insulă, care, auzind împuşcăturile, sosea în fugă strigând-o de departe pe Almira; la glasul stăpânei, ciudatul prieten îi dădu drumul lui Timar.

— Vai de mine, domnule! Se tângui femeia, străbătând în grabă mărăcinişurile pentru a ajunge mai repede la locul primejdiei. Am uitat să vă spun că nu-i voie să trageţi fiindcă o s-aveţi de furcă cu Almira. Împuşcăturile o supără îngrozitor. Ce proastă am fost că nu v-am spus asta de la început.

— Nu-i nici o supărare – răspunse Timar râzând. N-am ce zice: Almira asta ar putea fi cel mai straşnic paznic pădurar! Dar, ia vedeţi, am împuşcat o pereche de sitari care cred că vor fi cât se poate de potriviţi pentru cina musafirilor.

— O să-i caut: dumneavoastră duceţi-vă la luntre şi la întoarcere n-ar fi rău să vă lăsaţi puşca acasă; nu de alta, dar de-aci încolo, dacă vă mai vede Almira cu puşca în mână, o să v-o ia. Zău că nu-i de glumă cu dânsa!

— Mda, m-am convins de asta. E un animal voinic şi cuminte! Nici n-am avut vreme să mă gândesc cum să mă apăr, că m-am şi pomenit la pământ. Bine că nu m-a înhăţat de beregată!

— A, nu face ea de-alde astea! Dacă însă cineva i se împotriveşte, îl înşfacă de braţ cu colţii de parcă l-ar fereca în cătuşe, şi-l ţine aşa până venim noi să-l scăpăm. Şi-acum, domnule, la revedere!

Nu trecu nici un ceas şi luntrea cea mare trase la mal aducând noii musafiri.

De îndată ce părăsiră corabia, Timar începuse să vorbească Timeeii despre Almira şi Narcisa, pentru ca fata să-şi uite suferinţa şi teama de valuri. Când debarcară, îi trecură şi una şi alta.

Căpitanul porni în frunte, călăuzindu-i, iar Timea, la braţul lui Euthym venea în urma lui; cortegiul era încheiat de doi marinari şi de cârmaci, care cărau mărfurile de schimb în nişte saci aşezaţi pe o targa.

Încă de departe auziră lătratul Almirei. Era un lătrat de bun venit prin care câinele obişnuia să anunţe sosirea cunoscuţilor, în atare situaţii Almira dădea fuga în întâmpinarea celor care veneau.

Într-adevăr, ea ieşi în calea oaspeţilor venind până la jumătatea drumului; mai întâi alergă lătrând în jurul întregului grup, apoi schimbă rând pe rând câte o vorbă cu timonierul, cu marinarii şi cu Timar. Furişându-se lângă Timea, se gudură, ba chiar îi linse mâna; când ajunse însă la Euthym, se linişti şi începu să-i miroase picioarele până sus pe coapse, apoi nu-l mai părăsi, adulmecând în jurul lui şi dând necontenit din cap atât de vehement, încât urechile i se loveau una de alta pocnind. Se părea că în privinţa acestui călător avea unele observaţii de făcut.

Stăpâna casei de pe insulă îşi aştepta oaspeţii în cerdac; când îi zări printre pomi, strigă numele cuiva:

— Noemi!

La această chemare, de undeva din fundul grădinii se auziră paşi. Apoi dintre cele două rânduri de tufe de zmeură, atât de înalte şi de dese încât păreau că se împreună alcătuind un adevărat zid verde, se ivi o tânără fată. Avea chipul unei copile cu trupul încă neîmplinit, îmbrăcată cu o cămăşuţă şi o fustă albă, venea ţinând în poală nişte fructe culese cu câteva clipe mai înainte.

O apariţie idilică ivită din desişul verde. Când era serioasă, faţa ei avea culoarea gingaşă a trandafirului alb, iar când roşea, obrajii şi fruntea împrumutau culoarea trandafirului roşu. Fruntea-i senină şi boltită, în armonie cu sprâncenele-i mătăsoase şi fin arcuite, exprima o nesfârşită bunătate; avea ochi albaştri, expresivi şi privirea nevinovată; buzele-i subţiri arătau sfială şi candoare. Cosiţele-i bogate şi vălurile aveau splendida culoare a nucilor aurii, iar una din cozi, dată pe spate, lăsa să se vadă cea mai gingaşă ureche din lume. Întregul ei chip trăda o blândeţe de care fata nu-şi dădea seama. Poate că pentru un sculptor care i-ar fi studiat una câte una trăsăturile, fata n-ar fi constituit un model desăvârşit; tăiate în marmură, poate nu le-am fi găsit, frumoase: ele radiau însă o lumină ce o învăluia ca o aureolă, ceva care inspira simpatie, care te vrăjea de la prima vedere, încât, cu cât o priveai mai mult, cu atât te simţeai mai cucerit.

Cămaşa îi alunecase de pe umăr dar, parcă pentru a nu-l lăsa dezgolit, pisica albă se căţărase pe el, lipindu-şi capul de obrazul fetei.

Picioarele ei albe şi plăpânde erau desculţe – doar călca pe un covor, pe cel mai minunat covor împărătesc de catifea: pajiştea înveşmântată de toamnă şi brodată cu flori albastre de veronică şi cu flori roşii de ciocul berzei.

Euthym, Timea şi Timar se opriseră la capătul tufelor de zmeură, aşteptând-o să ajungă în dreptul lor. Copila socoti că salutul cel mai nimerit pentru musafiri e să-i îmbie cu fructele aduse în poală. Culesese nişte frumoase pere bergamote, cu dungi; roşii. Fata se întoarse mai întâi spre Timar. Acesta alese fructul i cel mai pârguit, îl întinse Timeii, fapt pentru care, în acelaşi timp, amândouă fetele ridicară supărate din umeri. Timea, fiindcă în clipa aceea o pizmuia pe Noemi pentru pisica albă ce-i stătea pe umăr; Noemi, fiindcă lui Timar şi nu Timeii îi oferise mai întâi s-aleagă din fructele culese.

— Of, nepricepute! Strigă Noemiei stăpâna colibei; nu puteai să pui fructele mai întâi în coş? Ce ţi-a venit să le serveşti din poală? Of, of, prostuţo.

Auzind-o, fata se roşi ca para focului şi fugi spre maică-sa care continua s-o dojenească în şoaptă, ca să nu fie auzită de oaspeţi; apoi o sărută pe frunte şi-i spuse cu voce tare:

— Acum hai, du-te; primeşte cele ce ne-au adus marinarii, arată-le unde să pună lucrurile în cămară şi umple-le sacii cu faină de porumb, oalele cu miere, iar coşurile – cu fructe coapte; alege-le şi doi iezi.

— Eu nu aleg niciunul – şopti speriată fata – să-şi aleagă singuri.

— Prostuţo! Zise femeia, cu blândă dojană în glas. Fata asta ar păstra toţi iezii şi n-ar vrea să fie tăiat niciunul. Bine, atunci lasă-i să-şi aleagă dânşii. Să nu fie nimănui cu bănat. Până una-alta, eu o să văd de masă.

Noemi chemă marinarii şi le deschise cămara şi magazia de fructe. Fiecare încăpere era o grotă aparte, scobită în stâncă şi închisă cu câte o uşă. Stâncă ce forma vârful insulei era unul din acele blocuri „venetice” cărora geologii le spun araticils (stâncă rătăcitoare), italienii – trovanti (copii găsiţi), iar scandinavii – azar – stâncă singuratică, ruptă din cine ştie ce lanţ de munţi depărtaţi, o bucată de calcar pripăşită din valea stâncilor de dolomit în albia de pietriş a Dunării. Stânca avea nenumărate grote mai mari sau mai mici ce fuseseră folosite cu multă ingeniozitate de locuitorii insulei: cea mai mare – cu un horn înalt, drept în sus – servea de bucătărie; cea mai de jos, drept pivniţă; cea dinspre vârf, pentru cuiburi de porumbei, iar celelalte, drept magazii de iarnă sau de vară. Descoperitorul acestei stânci se aciuase aici ca pasărea sălbatică, înjghebându-şi cuibul în adăpostul trimis de Dumnezeu.

Copila făcu schimbul de mărfuri cu marinarii, dovedind şi pricepere, şi simţ de dreptate. Ca aldămaş ea dădu, fiecăruia câte un pahar cu vin de vişine şi, aşa cum se obişnuieşte, îi pofti să cumpere de la dânsa ori de câte ori vor mai trece prin părţile acelea; apoi se înapoie la colibă, unde, fără să mai aştepte vreun îndemn, se apucă să pună masa. Aşternu o rogojină împletită din pai subţire pe masa de sub cerdac, aşeză patru farfurii, iar, în dreptul fiecăreia – cuţit, furculiţă şi lingură de cositor.

Dar al cincilea?

Va sta la masa pisicilor! Da, chiar acolo, în fata cerdacului, dinaintea treptelor, se găsea o băncuţă scundă de lemn; Noemi puse în mijlocul ei o farfurie de lut, un cuţitaş, o furculiţă şi o lingură mică, iar la cele două capete, câte o strachină de lemn pentru Almira şi Narcisa – dar fără cuţit şi fără furculiţă. După ce oaspeţii şi gazda se serviră din castron, acesta fu trecut la masa cea mică. Împărţind mâncarea comesenilor ei, Noemi dovedi multă pricepere: bucăţile mai moi le puse în farfurioara Narcisei, cele care trebuiau mestecate mai îndelung le dădu Almirei, iar la urmă se servi şi ea. Niciunul dintre musafirii ei nu avea voie să se atingă de farfurie mai înainte ca fata să sufle în mâncare, deoarece s-ar fi putut frige; putea Almira mult şi bine să-şi ciulească urechile, putea Narcisa să se frece oricât de umărul stăpânei! Copiii trebuie să fie ascultători!

Urmând bunul sau poate prostul obicei unguresc, stăpâna insulei voia să arate musafirilor toată priceperea ei de gospodină şi mai ales voia să-i dovedească lui Timar că bucătăria ei s-ar fi putut lipsi de prada lui vânătorească. Sitarii îi preparase cu hrişcă; şopti însă la urechea lui Timar că o asemenea mâncare se potrivea cel mult pentru domnişoare şi că pentru bărbaţi pregătise un papricaş de purcel. Timar mâncă o zdravănă porţie de gulaş; Euthym însă nici nu se atinse de noul fel de mâncare, motivând că se săturase, iar Timea se ridică imediat. Făcu însă acest gest cu multă naturaleţe. De altfel, tot timpul cât stătuse la masă, se uitase necontenit şi plină de curiozitate spre ceilalţi comeseni, era deci foarte firesc să se scoale grăbită şi să se ghemuiască lângă Noemi, pe treptele cerdacului. Fetele se împrietenesc totdeauna repede.

Timea nu ştia nici o boabă ungureşte, iar Noemi habar n-avea de limba greacă; dar între ele se afla Narcisa; ea ştia şi ungureşte şi greceşte. Pisicuţa albă înţelese ce voia să spună Timea când, mângâind-o pe spate cu mâna ei albă rosti: Horaion gation1, aşa că se strecură din poala Noemiei în cea a Timeii, îşi ridică botişorul spre obrazul acesteia, îşi lipi căpşorul alb de obrazul ei alb, deschise gura roşie şi frumoasă cu dinţişorii ascuţiţi şi-i făcu cu ochiul, cu unul din ochii aceia, şireţi, fosforescenţi; se caţără apoi pe umărul Timeii, îi ocoli gâtul, trecu iar la Noemi şi de acolo înapoi.

Noemi se bucura văzând că domnişoara cea străină îi îndrăgise atât de mult favorita. Numai că bucuria ei făcu loc amărăciunii în clipa când începu să-şi dea seama că străina arată prea multă dragoste favoritei ei; i-o luase parcă de tot, ba o şi săruta. Iar pentru ca amărăciunea să-i fie şi mai cumplită, ca trebui să vadă cu proprii ochi uşurinţa cu care Narcisa îşi trăda stăpâna; cât de lesne primea alintarea acelei fete străine şi cum îi răspundea, linguşind-o, iar când Noemi o chemă: „Narcisa!”, se făcu că nici nu aude. Pricepea mai degrabă acel: Horaion gation. Noemi se supără pe trădătoare si, apucând-o de coadă, vru s-o tragă spre ea. Drept răspuns, Narcisa o lovi cu ghearele, zgâriindu-i braţul.

Timea avea o brăţară de aur cu email bleu, în formă de şarpe, care-i încolăcea mâna la încheietură. Văzând că Narcisa îşi zgâriase stăpâna, ea îşi scoase brăţara flexibilă şi vru s-o treacă pe braţul Noemiei – probabil ca să-i treacă durerea. Noemi înţelese însă greşit acest gest; crezu că străina vrea să-i cumpere pisicuţa dându-i brăţara aceea în schimb. Or, Narcisa nu era de vânzare.

— N-am nevoie de brăţară! Nu ţi-o dau pe-Narcisa. Ţine-ţi brăţara, Narcisa-i a mea. Hai, Narcisa!

Dar cum Narcisa întârzia să răspundă la chemarea Noemiei, fata îi trase o palmă zdravănă, aşa că, speriindu-se, pisica sări peste băncuţă şi, strănutând şi scuipând, se caţără într-un nuc de unde începu să bombăne profund indignată.

În clipa aceea, Timea şi Noemi se priviră şi fiecare citi parcă în ochii celeilalte ceva ca o presimţire de vis. Aşa se întâmplă cu omul care, aţipind un minut, visează în acest scurt răgaz că a trăit ani de-a rândul, iar când se trezeşte nu-şi mai aduce aminte de nimic altceva decât că visul a fost lung.

Privirile celor două fete se întâlniseră numai o clipă, dar amândouă presimţiră că odată şi odată fiecare din ele va fi neştiutul înrâuritor al sorţii celeilalte, că le va fi hărăzită bucurie sau durere fără să afle vreodată că şi le-au pricinuit reciproc şi că despre tot ce va fi nu vor şti poate mai mult decât despre un vis uitat.

Timea se ridică brusc de lingă Noemi, dădu brăţara gazdei şi apoi se aşeză lângă Euthym, punându-şi capul pe umărul acestuia. Timar dădu lămuriri asupra cadoului. Domnişoara dădea brăţara de aur drept amintire Noemiei.

Îndată ce auzi cuvântul „aur”, gazda scăpă speriată obiectul din mână ca şi când ar fi pus mina pe un şarpe, apoi, descumpănită, privi spre Noemi. Nu mai putu să spună Noemiei nici: „Mulţumeşte-i frumos”.

Chiar în clipa aceea, pe neaşteptate, Almira atrase atenţia tuturor asupra ei. Cât ai clipi se ridică din locul unde stătuse tolănită până atunci si, după ce mai întâi scoase un urlet prelung, începu să latre cu un hămăit gros ca de tunet, ţinând capul ridicat, în lătratul ei era ceva din răcnetul leului – sunete violente, de mânie, năvalnice – sunete de provocare ce prevesteau un atac, cu toate că Almira nu se repezi ci rămase în faţa cerdacului, proptindu-şi bine în pământ picioarele dinainte, în timp ce cu cele dinapoi voia parcă să rupă pământul.

Femeia păli. Pe cărarea dintre pomi venea cineva.

— La un singur om latră câinele în felul ăsta! Murmură ca. Iată-l că vine. El e!