„Insula nimănui”

Chiar în noaptea aceea edecarii lăsaţi pe malul sârbesc îşi urcară atelajele pe bacuri şi trecură pe malul unguresc, aducând cu dânşii şi odgonul tăiat şi vestind în drumul lor că odgonul se rupsese singur în dreptul vârtejului primejdios de lângă Perigrada, iar vasul pe care-1 remorcaseră pierise înghiţit de valuri.

În dimineaţa următoare nu mai era nici urmă de „Sfânta Barbara” în portul Orşova! Dacă, din întâmplare, comandantul canonierei turceşti s-ar fi gândit să vâslească prin canalul de mijloc al Porţilor de Fier şi să înainteze până la Orşova, nici acolo n-ar mai fi găsit ceea ce căuta; iar dincolo de Orşova, până la Belgrad, turcii, nu stăpâneau decât jumătate din Dunăre; jumătatea dinspre malul unguresc supusă sultanului. Doar fortăreaţa de pe insula Orşova Nouă se mai afla încă în mâinile lor. „Sfânta Barbara” plecă din Orşova către orele două după miezul nopţii. De obicei, după miezul nopţii vântul nu mai bate, aşa că timpul favorabil trebuie folosit. Echipajul primi porţii duble de rachiu pentru a lucra cu mai multă voie bună. Şi astfel, în liniştea dimineţii, glasul melancolic al cornului de, pe corabie se auzi iarăşi, mai sus de Orşova.

Plecarea se făcuse într-o linişte desăvârşită în timp ce de pe meterezele fortăreţei din insula Orşova Nouă se auzeau strigătele tărăgănate ale santinelelor turceşti. Cornul corăbiei dădu primele semnale abia după ce vârful muntelui Allion dispăruse înapoia munţilor înconjurători.

De îndată ce sună cornul, Timeea îşi îmbrăcă grăbită burnusul1 alb si, părăsind cabina unde dormise câteva ceasuri, ieşi pe puntea corăbiei să-l caute pe Euthym, care nu numai că nu închisese ochii în noaptea aceea, dar nici măcar nu intrase în cabină şi – lucrul cel mai ciudat de altfel – nu trăsese nici un fum de ciubuc! Se temuse ca grăuntele de foc din vârful pipei să nu trezească bănuielile turcilor de pe insula Orşova Nouă.

Timea simţea că trebuie să repare o greşeală faţă de cineva. De aceea, fără nici un îndemn, intră în vorbă cu Timar întrebându-l despre locurile pe unde treceau. Sufletul ci de copil simţea instinctiv că datora recunoştinţă acestui om.

Revărsatul zorilor găsi corabia aproape de Ogradina. Timar îi arătă fetei un monument istoric datând de 18 secole. Era Tabula lui Traian, tăiată în stâncă abruptă şi susţinută de doi îngeri; colţurile îi sunt înconjurate de delfini, iar inscripţiile de pe ea vorbesc despre faptele lumeşti ale împăratului-zeu.

Timar întinse Timeii ocheanul pentru a putea desluşi literele săpate în stâncă.

— Nu cunosc literele astea! Zise Timea!

Erau litere latine.

După ce dispare culmea ascuţită a Sterbeţului, aflat pe malul sârbesc, urmează iarăşi un coridor de piatră care strânge Dunărea într-o albie îngustă de numai 510 picioare. Acest coridor e cunoscut sub numele de Cazane. De ambele părţi – ziduri de piatră prăpăstioase şi înalte de peste 2000 – 3 000 de picioare, cu cotituri ce se pierd în pâcla de opal. Din coasta unuia dintre pereţii prăpăstioşi, de la o înălţime de o mie de picioare, ţâşneşte dintr-o peşteră şi se prăvăleşte ca un şuvoi argintiu un pârâiaş subţire care se preface într-o pulbere fină mai înainte să ajungă în Dunăre. Cei doi pereţi de stâncă sunt neîntrerupţi; stânca se desface numai într-un singur loc şi din întunecata vale alpină, prin strunga ce se deschide, se poate întrezări o pajişte înflorită, iar în depărtare – un turn alb zvelt: Turnul Dabovei. Acolo începe Ungaria.

Timea nu-şi luă ochii de pe această privelişte decât după ce corabia trecu de ea; munţii se împreunară din nou şi ascunseră peisajul, iar umbrele lor întunecate se întinseră peste prăpastia adâncă.

— Parcă am trece prin coridorul lung al unei închisori, ca să pătrundem într-o ţară de unde nu mai există întoarcere – murmură ea către Timar.

Cele două ziduri se înalţă mereu; peste oglinda Dunării se aşterne o înnegurare din ce în ce mai grea; si, pentru ca priveliştea de groază să fie mai desăvârşită, în peretele dinspre miazănoapte apare deodată gura întunecată a unei peşteri înconjurate de parapete, cu creneluri pentru tunuri.

— E peştera Veterani – explică Timar. Aici, acum o sută patruzeci de ani, trei sute de viteji, având doar cinci tunuri, au luptat timp de patruzeci de zile împotriva unei întregi oştiri otomane.

Timea clătină din cap. Căpitanul cunoştea însă şi alte amănunte despre peştera aceea.

— Mai târziu, să tot fie vreo patruzeci de ani de atunci, ai noştri au apărat din nou această peşteră, într-o altă luptă sângeroasă cu turcii. Otomanii au pierdut peste două mii de oameni sub stâncile astea.

Timea îşi, încruntă sprâncenele-i subţiri şi privi atât de rece spre povestitor, încât acestuia îi pieri pofta să se mai laude. Apoi, acoperindu-şi gura cu burnusul, copila îi întoarse spatele şi intră în cabină, de unde nu mai ieşi decât atunci când se înnopta.

Privea prin ferestruica micuţei cabine cum se perindă pe mal turnurile cetăţilor prefăcute în ruine, pichetele singuratice, masive şi scorojite de vreme, stâncile împădurite ale văii Klisura, apoi, rând pe rând, stâncile uriaşe aruncate în mijlocul fluviului, piatra de la Treşcovăţ care stârneşte o adevărată cascadă şi, la urmă, Babagaiul cel înalt de 30 de stânjeni, cu versanţii ferestruiţi. Nu se interesă însă de istoricul turnului acela octogonal de cetate care se zărea în tovărăşia altor trei turnuri mai mici înconjurate de metereze şi parapete. Dacă ar fi întrebat, ar fi auzit povestea frumoasei Rozgony Cicelle, ar fi aflat cum a pierit Zsigmond1, regele Ungariei, şi ce dezastru a urmat apoi în ţară. Acolo era cetatea Galambâcz.

De la un capăt la altul, cele două maluri deapănă istoria; istoria a două popoare, puse de o soartă smintită să se ucidă unul pe altul şi care, la începutul fiecărei încăierări, se întâlneau mai întâi prin aceste locuri. Malurile sunt o nesfârşită catacombă unde se mai păstrează încă oasele a sute şi sute de mii de viteji.

Timeea nu mai ieşi din cabină să stea de vorbă cu Timar nici în ziua aceea şi nici în ziua următoare, în caietul ei ele schiţe făcu unele desene pe care izbuti să le însăileze destul de frumos, între timp, corabia înainta încet în susul apei.

După alte trei zile „Sfânta Barbara” ajunse în locul unde râul Morava se varsă în Dunăre. La gura râului se înalţă cetatea Szendro. Pe cele 36 de turnuri ale acesteia a fluturat adesea când drapelul cu chipul Fecioarei Maria, când drapelul verde al Profetului, iar zidurile sale rotunde şi cernite au fost spălate din belşug de sângele multor popoare.

În dreptul celeilalte guri a Moravei putrezesc pereţii golaşi ai vechii cetăţi Kulics, iar dincolo de insula Ostrova, pe un dâmb, se înalţă ruinele cetăţii Rama. Peste tot numai pietre funerare. Dar nu-i cazul să rămânem cu gura căscată privind toate acestea. Azi nimeni n-are vreme să se gândească la istoria apusă a unor popoare în declin, deoarece se petrec lucruri mult mai importante.

În clipa în care începe să se deschidă pusta ungară, vântul de nord se aruncă cu tărie asupra corăbiei, încât edecarii nu mai izbutesc s-o ţină. Vântul zvârle corabia spre celălalt mal. E limpede că nu se mai poate înainta.

După ce schimbă câteva vorbe în taină cu Timar, Trikalis se îndreaptă spre cârmaci.

Domnul Fabula leagă cârma cu o frânghie şi o lasă aşa; apoi cheamă echipajul din luntre şi strigă spre mal edecarilor să se oprească, în atare situaţie nici vântul, nici remorcatul nu mai sunt de ajutor.

În faţa corăbiei se înalţă insula Ostrova; din ea se prelungeşte în Dunăre o limbă de pământ lungă şi ascuţită, plină de râpe şi prăpăstii care, în partea de miazănoapte, este acoperită de sălcii uriaşe, gârbovite de vreme.

Corabia trebuia să ajungă în partea de miazăzi a insulei, acolo unde va putea să poposească întocmai ca într-un port, ferită de vântul de miazănoapte şi ascunsă de privirile iscoditoare ale străinilor. Căci, pe acest braţ mai lat al Dunării, care înconjoară insula dinspre Serbia, nu se circulă, albia sa fiind presărată cu numeroase bancuri de nisip şi steiuri pleşuve.

Dar ce mână măiastră poate conduce vasul în partea de miazăzi a insulei?

Corabia nu mai poate fi remorcată, deoarece pe insulă nu există nici un drum pe unde ar putea merge caii de remorcă, şi nici nu poate să treacă de-a curmezişul, din cauza vântului care împiedică vasul să plutească împotriva curentului.

Atunci ce-i de făcut?

Se aruncă ancora în mijlocul Dunării, iar odgonul de remorcă se dezleagă şi e tras pe corabie. De capătul odgonului se prinde o a doua ancoră; aceasta e suită în luntre, iar vâslaşii pornesc spre insula Ostrova; ajunşi la capătul odgonului, aruncă ancora în apă şi se înapoiază pe corabie.

Se ridică prima ancoră iar odgonul celei de a doua se leagă de un cabestan pe care patru marinari încep să-l învârtească cu ajutorul unor răngi petrecute prin el. O dată cu înfăşurarea înceată a odgonului pe cabestan, corabia începe să plutească lin spre ancora prinsă de fundul Dunării.

E o muncă istovitoare.

Când, în sfârşit, corabia ajunge deasupra ancorei aruncate, în luntre este urcată prima ancoră. Vâslaşii pornesc din nou, ancora e iar azvârlită în Dunăre şi odgonul se înfăşoară pentru a doua oară pe cabestan. Şi aşa, cu preţul unei munci istovitoare, corabia se târăşte pas cu pas împotriva curentului, împotriva furtunii.

Folosind numai braţele oamenilor, pentru a trage o corabie încărcată ca „Sfânta Barbara” din mijlocul Dunării până în dreptul crestei acelei insule, e necesară cel puţin o jumătate de zi de trudă. O jumătate de zi istovitoare pentru cei care muncesc, plicticoasă pentru cei care privesc, în asemenea clipe, corabia încărcată devine urâtă şi anostă.

Vasul părăsi braţul umblat al Dunării, unde îl întâmpinaseră ruinele veacurilor trecute, unde se întâlnise cu alte vase şi unde şiruri întregi de mori se auzeau tocind, şi pătrunse în bucla braţului neumblat, acolo unde, dinspre dreapta, o insulă lungă şi pustie ce părea a fi în întregime acoperită cu plopi şi sălcii îl ascunse cu totul; nici urmă de aşezare omenească pe mal; spre stânga, apa Dunării părea că se afundă într-un stufăriş des şi întunecos. Numai într-un singur loc, prezenţa uscatului era trădată de nişte plopi mari, cu frunze argintii, care se înălţau ca o pată în mijlocul vegetaţiei din insulă.

În acest pustiu locaş al tăcerii făcu popas „Sfânta Barbara”.

Acum însă se ivi un alt necaz: se terminaseră merindele. La plecarea din Galaţi socotiseră că vor face, ca de obicei, un popas mai îndelungat la Orşova unde s-ar fi putut aproviziona cu alimente proaspete. Plecând însă de-acolo în toiul nopţii şi în mare grabă, la sosirea lângă insula Ostrova constatară că pe corabie nu se mai afla decât puţină cafea, zahăr şi o cutie cu dulceţuri turceşti ce aparţinea Timeii, cutie pe care fata nu voia s-o desfacă; avea de gând s-o dăruiască cuiva.

— Nu-i nici o nenorocire! Spuse Timar. Trebuie să hălăduiască vreo fiinţă omenească pe vreunul din cele două maluri; berbeci şi iezi găseşti oriunde, şi-apoi cu bani poţi cumpăra de toate chiar şi prin locurile astea.

Se mai ivi însă şi o altă năpastă. Deoarece corabia rămăsese ancorată şi bătrânul fluviu biciuit de vânt o legăna necontenit, Timeii i se făcu rău, fapt care o sperie de-a binelea.

Se putea oare găsi undeva pe aproape vreun adăpost în care fata şi tatăl ei să-şi petreacă noaptea liniştiţi?

Privirea ageră a căpitanului desluşi deodată o dâră subţiratică de fum, care se ridica deasupra plopilor ce se înălţau în mijlocul stufului. Fără îndoială că acolo era o aşezare omenească.

— Mă duc să văd cine o fi stând acolo.

Pe vas se afla o luntre mică şi îngustă pe care Timar obişnuia să o folosească la vânătoare în zilele când corabia stătea ancorată şi deci căpitanul avea răgaz să dea o raită printre trestii la vânătoare de raţe sălbatice.

Timar dădu ordin ca luntrea să fie lăsată pe apă, îşi luă puşca, tolba de vânătoare şi un mic năvod ce se putea strânge – n-avea de unde să ştie ce va găsi: vânat sau peste – apoi o porni de unul singur prin stufăriş, vâslind şi cârmind cu o singură lopată.

Vânător cu experienţă şi bun cunoscător al apelor, Timar găsi repede deschizătura pe unde se putea pătrunde în stufăriş; apoi vegetaţia îl călăuzi, arătându-i drumul.

Acolo unde la suprafaţa apei plutesc frunze mari de nufăr, cu florile alb-verzui ca ale lalelelor, înseamnă că apa e adâncă şi că pe fundul ei se află rămăşiţe ale plantelor depuse de curenţi; în alte locuri, oglinda apei este acoperită de covorul verde al lintiţei. Pe catifeaua plutitoare stă la pândă zgripţuroaica regnului vegetal, „mătrăguna apelor”, de forma unei gulii, vânătă, rotundă şi buhăită, aducătoare de moarte pentru orice animal; când Timar lovi una cu lopata, parcă ţâşni dintr-însa o flacără albastră împrăştiindu-şi pulberea de mucegai otrăvitor; rădăcinile ei se înfig adânc în mâlul rău mirositor care înghite fără milă omul sau animalul împotmolit în el. Natura a hărăzii acestui vrăjitor ucigaş al florei locuri unde poate să se ascundă bine de tot.

Acolo unde volbura de apă se caţără pe trestiile ce par nişte ghioage, unde frumoasele umbrele ale roşeţelei (crinul de baltă – butornus) se leagănă deasupra papurei înverzite, înseamnă că dedesubt e prundiş care, când apele scad, iese la suprafaţă, în sfârşit, acolo unde mana de apă (pofygonum) începe să formeze tufişuri printre care dacă trece un vâslaş borul pălăriei i se umple cu seminţe mărunte care-s hrana săracilor – mana din desert – ei bine, acolo trebuie să fie pământ ce se-nalţă, locuri unde doar rădăcinile plantelor stau în apă!

Dacă luntraşul nu pricepe glasul plantelor călăuze, poate să rătăcească în stufărişul care-l ameţeşte şi să nu mai iasă din el cât e ziua de lungă. După ce străbătu acest tufăriş care, cu ciorchinii săi de flori de culoarea pielii, formau o adevărată pădure, Timar zări dintr-o dată ceea ce căuta: o insulă. Era într-adevăr o formaţie aluvionară nouă, o insulă care nu figura nici pe cea mai recentă hartă.

În albia braţului drept al Dunării, existase cândva o aglomerare de stânci. La picioarele lor, cursul molatic al apei, care aici făcea un cot, depusese un banc de nisip, într-o iarnă, în timpul unor inundaţii, sloiurile de gheaţă se izbiră de insula Ostrova şi-i rupseră un colţ, târând cu ele pământ, piatră, grămezi întregi de arbori apoi, cocoloşul acela deluviant format din sloiuri, stânci şi tulpini de copaci se butuci peste bancul de nisip din spatele stâncii şi se opri acolo. Vreme de o jumătate de secol, an de an, fiece nouă revărsare adusese şi depusese pe el câte un nou strat de nămol; partea stâncoasă creştea din pricina pietrişului cărat mereu de ape, iar pe pământul format din trunchiurile putrezite ale arborilor se înălţase, cu repeziciunea şi abundenţa caracteristică lumii noi, o vegetaţie virgină; astfel luase naştere o insulă necunoscută. O insulă care nu era a nimănui; n-avea nici stăpân, nici rege, nici autorităţi, nici preot, şi nu aparţinea nici unei ţări, nici unui judeţ, nici unei dieceze. Multe locuri ca acesta se pot găsi ia hotarul turco-sârb, adevărate colţuri de rai, unde nu ară şi nu coseşte nimeni, unde nu pasc vitele nimănui. E ţara plantelor şi a animalelor sălbatice. Şi cine ar putea spune a cui e încă?

Ţărmul de miazănoapte al insulei stătea mărturie felului în care se născuse ea. Pietrişul îngrămădit forma adevărate baricade, iar în unele locuri pietroaiele erau mari cât o căpăţână de om sau chiar cât un butoi; printre ele se aflau rădăcini de trestie şi resturi de lemn putrezit; bancul de nisip, fiind mai jos, era acoperit de scoici dunărene cu cochilii verzi-brune, iar în coasta malului nămolos se zăreau nişte scobituri de mărimea unor căldări în care, la sunetul paşilor ce se apropiau, sute de broaşte ţestoase se grăbeau să se ascundă.

Ţărmul era acoperit pe toată lungimea lui cu arbuşti pitici de răchită roşia. Primăvara, când porneau sloiurile, toată partea aceea era despădurită, retezată de blocurile de gheaţă.

În acest loc ajunse Timar cu luntrea pe care o legă de tulpina unei răchite. Pătrunzând mai în adâncul insulei, fu nevoit să străbată adevărate păduri virgine de sălcii şi plopi uriaşi pe care, ici-colo, furtuna îi culcase la pământ. Rugii de mure – lianele fructifere ale insulelor – formau boschete pline de spini, iar valeriana, crescută din belşug pe pământul acela putred, îşi amesteca mireasma cu mirosul de doctorie al plopilor.

Pe o câmpie netedă situată undeva mai jos, unde nu erau nici arbori, nici tufe, pe marginea unei băltoace acoperite cu ierburi grase, se înălţau plante în formă de umbrelă, baraboiul – sisison amonum1 cu miros de scorţişoară; grupate la un loc şi izolate ca nişte aristocrate ale plantelor, se semeţeau strigoaiele (veratrun), plante mari de un stânjen, cu flori de un roşu aprins; prin iarbă se iţeau flori de nu-mă-uita şi tătăreasă cu corole roşii, grele de miere. Nu era deci de mirare că în scorburile putrede ale sălciilor roiau atâtea albine sălbatice. Printre flori, ca nişte minunate fructe verzi, brune şi roşii, se zăreau capsulele coapte ale unor plante mai puţin cunoscute care înfloreau primăvara.

Dincolo de câmpia aceea se întindea un desiş în care sălciile şi plopii se amestecau cu mărul pădureţ, tufe de păducel acopereau partea de jos a tulpinelor. Aici terenul se mai înălţa puţin.

Timar se opri şi ascultă. Nici o mişcare.

Pe o insulă ca asta nu trăieşte nici un fel de mamifer. Ar pieri din pricina inundaţiilor. Trăiesc doar păsări, insecte şi reptile. Dintre păsări, nici privighetoarea, nici porumbelul sălbatic nu vin aici; n-ar supravieţui pe o astfel de insulă. Păsările acestea se aciuiază numai acolo unde locuiesc oameni, unde sunt culturi.

Totuşi două specii de vietăţi trădau existenţa omului chiar şi pe această insulă. Prima era viespea, iar a doua, grangurul. Şi prima şi a doua au o pasiune: fructele altoite. Or, acolo unde pe crengile copacilor se află faguri uriaşi făcuţi de viespi şi unde din pădure se auzea fluieratul îmbietor al grangurului, trebuie să existe astfel de fructe.

Timar porni deci după fluieratul grangurului.

După ce trecu ca vai de lume prin boschetele de păducel şi măcriş păsăresc pline de spini care îl împinseră prin haină cu acele lor ascuţite, se opri deodată, vrăjit, înmărmurit.

Ceea ce vedea i se părea un colţ de rai. În faţa lui se întindea o minunată grădină de vreo cinci-şase iugăre, cu pomi fructiferi sădiţi nu în rânduri, ci grupaţi simetric, cu ramuri ce atârnau până la pământ îngreuiate de dulcea lor povară. Meri şi peri, cu crengile pline, de fructe roşii-aurii, pruni de tot soiul cu fructe ce formau parcă pe ramuri buchete de trandafiri sau crini; iar pe jos, prin iarbă, prisosul căzut şi necules încă.

Se zăreau apoi nenumărate boschete de zmeură, coacăze şi agrişe, iar printre trunchiurile pomilor cu ramuri vânjoase se tupilau merii de Sidon – (gutuii) – ale căror crengi atârnau până la pământ, sub povara fructelor aurii.

Nici o potecă prin labirintul de pomi; pământul era pretutindeni năpădit de ierburi.

Privind însă printre pomi, Timar zări o grădină de flori care parcă-l îmbia să se apropie. Flori de câmp, nespus de frumoase pe care nu le poţi găsi în grădinile obişnuite, smălţau pământul. Tufele de clopoţei sinilii, aişorii pestriţi, ciorchinii sângerii de cârmâz şi minunatele ophrize cu florile lor ca nişte fluturi, transformate ca prin minune în flori de grădină, trădau prezenţa unor fiinţe omeneşti. De altfel, această prezenţă o trăda şi locaşul ce se zărea mai departe, şi din al cărui coş ieşise fumul.

Era un adăpost mic şi ciudat. O stâncă uriaşă, având o scobitură în care se găsea pesemne vatra; mai jos, urma o altă vizuină: pivniţa. Sus, în vârful stâncii, se înălţa coşul din care ieşea fumul. Rezemată parcă de stâncă uriaşă – o cocioabă de piatră şi lut, cu două ferestre şi două camere. O fereastră era mai mică decât cealaltă, iar una din încăperi mai scundă decât vecina ei; amândouă cămăruţele erau acoperite cu stuf. Lipit de pereţii camerelor, se găsea un cerdac de lemn frumos împodobit, care alcătuia un fel de coridor deschis.

Dar nici adăpostul de piatră, nici cel de lut sau de lemn nu arătau din ce fuseseră construite, deoarece în partea dinspre miazăzi pereţii erau ascunşi de viţă de vie încărcată cu mii de ciorchini roşii şi vineţi ce surâdeau printre frunzele îngălbenite de brumă, iar spre miazănoapte de hameiul cu conurile-i coapte ce acopereau ca nişte smaralde chiar şi uriaşa stâncă al cărei vârf pleşuv era căptuşit cu muşchi, nelăsând astfel nici o bucăţică de loc neînvăluită în verdeaţă.

De bună seamă că aici locuiau femei.