Şoapte în întuneric

Cel care se apropia venind dinspre ţărm părea un bărbat tânăr, purta bluză şi pantaloni largi, cravată roşie de bumbac, iar pe cap un fes turcesc de aceeaşi culoare. Era un bărbat frumos dacă ar fi pozat unui pictor, puteai să juri că portretul lui este al cine ştie cărui erou; dacă însă l-ai fi întâlnit aiurea, îndată te-ar fi fulgerat gândul că în faţa ta se află o iscoadă. Avea trăsături regulate, ochi mari şi negri, părul des şi creţ, buzele frumoase; dar ridurile din jurul ochilor, dunga aceea din colţul gurii, fruntea lui veşnic îmbrobonată de sudoare şi privirile-i rătăcite te avertizau că omul din faţa ta nu este decât sclavul propriilor sale interese.

Almira continua să latre furioasă spre cel care se apropia; omul însă mergea bălăbănindu-şi nepăsător mâinile şi picioarele, ca unul care ştie că are cine să-l apere. Noemi căuta să liniştească câinele, dar animalul nu vru s-o asculte; atunci fata îl apucă cu o mână de amândouă urechile şi-l trase înapoi; câinele începu să schelălăie simţindu-şi urechile chinuite, dar nu se opri nici o clipă din lătrat. Văzând că nu răzbeşte, Noemi puse piciorul pe capul lui şi-l pironi astfel de pământ. În sfârşit, câinele tăcu; se culcă mârâind înăbuşit, dar îngăduindu-i fetei să-şi ţină piciorul pe capul lui mare şi negru, ca şi cum piciorul ei ar fi fost o povară pe care n-ar fi putut-o înlătura.

Noul oaspete se apropia fluierând. Începu să vorbească de departe:

— A! Tot mai ţineţi javra asta blestemată? N-aţi reuşit să scăpaţi de ea până acum? Până la urmă, cred că tot eu o să-i fac de petrecanie. Dulău tâmpit.

Când tânărul ajunse lângă Noemi, îi zâmbi dulceag şi intim, apoi întinse mâna spre obrajii ei ca s-o prindă de bărbie. Nu izbuti însă deoarece fata se trase repede înapoi.

— Oo, micuţa mea logodnică! Tot aşa sălbatică ai rămas?! Ţii! Da ce-ai mai crescut de când nu te-am văzut!

Noemi privi spre cel care-i vorbise ţinându-şi capul dat pe spate, cu bărbia ridicată. Cât de repede se transformase! Încruntase sprâncenele şi îşi ţuguiase bosumflată buzele; se uita în sus, sfidătoare, tăioasă. Până şi culoarea feţei i se schimbase. Cât ai clipi, rozul devenise pământiu. Într-adevăr, când voia să fie urâtă, Noemi reuşea de minune.

Noul sosit nu se lăsă:

— Oo! Şi ce frumoasă te-ai făcut! Dar fata se adresă câinelui:

— Astâmpără-te, Almira!

Noul venit păşi pe sub cerdac cu un aer familiar, sigur de sine, şi în primul rând se grăbi să sărute mâna gazdei, apoi îl salută pe Timar cu o amabilitate exagerată si, în sfârşit, se înclină curtenitor în faţa lui Euthym şi a Timeii. Cuvintele începură să curgă şuvoi din gura lui:

— Bună seara, mamă soacră! Am onoarea să vă salut domnule căpitan. Vă salut, domnul meu şi domniţa mea. Mă numesc Krisztyân Tudor, cavaler şi căpitan, viitorul ginere al preastimatei doamne. Părinţii noştri au fost fraţi de cruce; încă, pe când erau în viaţă m-au logodit cu Noemi. În fiecare an obişnuiesc să le vizitez pe aceste scumpe fiinţe la reşedinţa lor de vară, să văd cât mi-a crescut logodnica. Sunt foarte bucuros găsindu-vă şi pe dumneavoastră aici. Pe domnia voastră mi se parc că vă cheamă Timar şi am avut onoarea să vă mai întâlnesc. Am impresia că domnul celălalt e.

— Nu ştie decât greceşte! Îl întrerupse Timar şi-şi înfundă adânc pumnii în buzunare ca unul ce vrea să pună pe un nepoftit în imposibilitate de a da mâna cu el, chiar dacă vreodată avusese „fericirea” să-l mai întâlnească. N-ar fi fost exclus să-l mai fi văzut undeva, pentru că Timar era tot timpul pe drumuri.

Dar Krisztyân Tudor nu se mai ocupă de el, ci se interesă de un lucru care i se părea poate cel mai important din viaţă.

— Oo! Ia te uită! Ca şi cum as fi fost aşteptat! Ce masă splendidă! Şi al patrulea tacâm – liber. Papricaş de purcel. Slăbiciunea mea. Mulţam, mulţam frumos, scumpă şi bună mămică, stimaţi domni şi domnişoare. N-o să vă fac de ruşine. Mulţam frumos!

Din cei pe care îi înşirase, niciunul nu-l poftise să ia loc să le ţină de urât; dar el mulţumi tuturor pentru toate şi se apucă să înfulece papricaşul, invitându-l de câteva ori pe Euthym şi mirându-se cum poate să existe pe lume un creştin căruia să nu-i placă o mâncare ca asta.

Timar se sculă de la masă şi se adresă gazdei:

— Domnul şi domnişoara sunt rupţi de oboseală, în clipa asta au nevoie mai mult de odihnă decât de mâncare. Sunteţi bună să le pregătiţi paturile?

— Într-o clipă-s gata! Răspunse gazda. Noemi! Ajută domnişoarei să se dezbrace.

Noemi se sculă şi o urmă pe maică-sa şi pe cei doi musafiri în camera mică din fund. Timar se depărta şi el de lângă masă. Rămas singur, musafirul cel nou, înfulecă lacom tot ce mai era de mâncare, zvârlind Almirei oasele roase şi supte, iar printre îmbucături continuă să discute cu Timar care se oprise în spatele lui.

— Îmi închipui ce drum îngrozitor aţi avut, domnul meu, pe vântul ăsta năprasnic. Mă mir cum de-aţi putut răzbi prin poarta Demir şi Tachtalia?! Ţine, Almira! Şi nu fi supărată pe mine, idioato! V-aduceţi aminte, domnule, că ne-am întâlnit odată la Galaţi? Uite, şi ăsta e al tău, javră neagră!

Când, din întâmplare, Tudor Krisztyân se uită înapoi, îşi dădu seama că nici Timar, nici Almira nu mai erau lângă el. Îl părăsiseră amândoi. Timar se urcase în pod să se culce – între timp îşi şi aranjase palul în fânul înmiresmat – iar Almira se ascunsese pesemne în vreo văgăună.

Dezamăgit, Tudor se răsuci spre masă, bău până la ultimul strop tot ce mai rămăsese în cană şi din paharele celorlalţi musafiri si, rupând o aşchie din scaunul pe care stătea, începu să se scobească în dinţi, ca unul ce meritase cina aceea mai mult decât toţi.

Se înnoptase. Zbuciumaţi şi obosiţi, oaspeţii nu mai simţeau nevoia să fie legănaţi.

Sus, în pod, Timar se întinsese pe finul cu aromă dulceagă, crezând că în sfârşit va putea să se odihnească după pofta inimii. Dar se înşelase. Când eşti prea obosit şi ai trecut prin tot felul de peripeţii, nu-i chip să dai ochii în gene; imaginile care la început i se perindaseră prin minte una după alta se învălmăşiră deodată, astfel că se amestecară urmăritori, stânci ameninţătoare, cascade, ruine de cetăţi, femei străine, câini negri, pisici albe; se auzea vântul şuierând, sunet de corn, pocnet de bici, urlet de câini, galbeni ce zornăiau; un om râdea, şoptea, ţipa alandala. Şi cu cât strângea mai tare pleoapele, cu atât vedea şi auzea mai multe.

Deodată, jos, în odaia de dedesubt, răsunară glasuri. Le recunoscu. Vorbea gazda şi oaspetele care sosise pe când se aflau la masă. Pardoseala podului era subţire şi Timar auzea cuvintele ca şi cum i le-ar fi şoptit cineva la ureche. Cei doi vorbeau în şoaptă şi doar bărbatul ridica din când în când glasul.

— Ei, mamă Tereza, ai mulţi gologani? Începu acesta.

— Ştii bine că n-am. Ştii foarte bine că nu primesc bani pentru ceea ce vând şi că fac schimb în natură.

— Curată prostie! Asta nu-mi place. Şi-apoi, dă-mi voie să nu te cred.

— Îţi spun adevărul. Cine vine la mine după fructe aduce în schimb marfa care-mi trebuie. Ce să fac cu banii?

— Ştiu eu ce! Mi i-ai da mie. Numai că dumneata nu te gândeşti niciodată la mine. Dacă o iau pe Noemi de nevastă, cred că n-ai să mă plăteşti cu prune uscate. Nu eşti mamă bună, degeaba. Nu te gândeşti la fericirea fetei dumitale. Nu vrei nici să m-ajuţi să-mi iau o slujbă mai ca lumea. Nu de mult am fost numit primdragoman1 al consulatului; dar n-am bani să mă duc până acolo, fiindcă s-a găsit unul să mi-i şterpelească din buzunar şi uite că din pricina asta o să pierd postul.

Femeia îi răspunse liniştită:

— Nu cred să fi fost numit în vreo slujbă pe care să fii în primejdie s-o pierzi, dar că ai un serviciu pe care nu poţi să-l pierzi, asta cred. Cred de asemenea că nu ai bani; dar că ţi i-ar fi luat cineva din buzunar asta iarăşi nu o mai cred.

— Atunci n-ai decât să nu crezi nimic. Nici eu nu te cred că n-ai gologani. Trebuie să ai. Pe aici au obiceiul să acosteze contrabandiştii şi ăia plătesc gras.

— Poţi să vorbeşti şi tare. E drept că uneori se întâmplă să nimerească pe insulă şi contrabandişti, dar ăia nu se prea apropie de coliba mea sau, dacă o fac, vin să cumpere fructe şi-mi dau în schimb sare. Vrei sare?

— Nu-ţi bate joc de mine! Dar călătorii bogaţi din soiul ăstora care dorm acum aici?

— Ştiu eu dacă-s bogaţi?

— Cere-le bani! Pretinde-le! Ia nu mai fă mutra asta de mironosiţă. Mie să-mi faci rost de bani de unde-oi şti! Să mi te laşi de schimbul ăsta caraghios de mărfuri de tip australian. Fă rost de aur dacă vrei să trăieşti în pace cu mine. Că altfel, ştii prea bine. E destul să rostesc un singur cuvânt acolo unde trebuie şi s-a sfârşit cu tine!

— Vorbeşte mai încet, nenorocitule!

— Ei vezi, acuma mă rogi să vorbesc încet! Ei bine, fă-mă să tac pentru totdeauna. Fii înţelegătoare, Tereza! Dă-mi ceva gologani.

— N-am o lăscaie în toată casa. Nu mă mai chinui! N-am nici un ban. Nici nu vreau să am. Blestemat fie cel din urmă bănuţ! Poftim, caută prin toate lăzile mele şi dacă găseşti vreun ban, al tău să fie!

Se vede treaba că bărbatul acceptase împuternicirea, fiindcă peste puţin timp strigă:

— A, ce-i asta? O brăţară de aur!

— Da. Noemi a primit-o în dar de la domnişoara aceea străină. Dacă-ţi trebuie, ia-o!

— Face zece galbeni! Tot e mai bun decât nimic. Nu te teme, Noemi. Când o să mă-nsor cu tine, o să-ţi cumpăr în locul ăsteia brăţări să ţi le pui la amândouă mâinile; brăţări care să cântărească cât treizeci de galbeni la un loc. În mijloc or să aibe câte un safir. Adică nu, mai bine un smarald, Ce-ţi place mai mult? Safirul sau smaraldul?

Spunând acestea, tânărul domn râse pentru sine. Nimeni nu-i răspunse însă la întrebare.

— Ei, şi-acum prea iubită mamă Tereza, aşterne rogu-te patul scumpului tău viitor ginere, drăguţului tău Todoruţ, să viseze ceva frumos, s-o viseze pe scumpa lui Noemi.

— Nu pot să-ţi fac patul nicăieri, în camera de-alături şi sus în pod dorm musafirii; cu noi într-o cameră nu se cade să dormi. Nu-ţi dau voie. Noemi nu mai e copil. Du-te în cerdac şi dormi pe patul de tei de acolo.

— Ah, Tereza, ce nemiloasă eşti! Ce inimă de piatră ai! Îl alungi, aşadar, în patul ăla tare pe dragul şi unicul tău viitor ginere?!

— Noemi, dă-mi perna ta! Poftim, ia şi pătura cu care mă învelesc eu. Somn uşor!

— Bine, dar blestemata aia de javră cât toate zilele, câinele ăla pocit, o să mă-nhaţe dacă ies afară.

— Nu-ţi fie frică, o să-l leg. Sărmanul! Stă legat numai când vii tu pe insulă.

Tereza abia putu s-o scoată pe Almira din vizuina ei. Bietul animal ştia dinainte ce-l aşteaptă, ştia că o să fie legat şi o să i se pună la gât zgarda cu lanţ; dar, obişnuit să fie ascultător, se lăsă legat de stăpână-sa. Faptul acesta îl întărită şi mai mult împotriva celui care era cauza robiei sale.

Abia intră Tereza în casă – Todor rămase singur în cerdac – că Almira şi începu să latre furioasă, sărind când într-o parte când în alta atât cât îi îngăduia lanţul, repezindu-se într-una de parcă ar fi vrut să-l rupă, sau să scoată din pământ cu rădăcină cu tot socul de care era legat. Iar Todor se încăpăţâna să-l întărite şi mai mult. Era fericit că putea să sâcâie un animal care nu avea cum să-l ajungă şi care din pricina asta spumega de furie.

Se apropie deci de Almira, si, oprindu-se la numai un pas de linia până la care câinele putea să ajungă, se aşeză în patru labe şi începu să se strâmbe. Ii dădu cu tifla, scoase limba la el, îl scuipă între ochi şi-l imită lătrând:

— Ham-ham! Dac-ai putea m-ai înhaţă, hai? Ham-ham! Poftim, muşcă-mă de nas dacă poţi! Vai ce căţeluş „mumos” suntem. Mă, javră pocită! Hau-hau! Hai, rupe lanţul ăla! Rupe-l şi vino să ne luăm la trântă! Na, muşcă-mă de deget, uite-l, na, e chiar sub nasul tău!

Dar tocmai când era în culmea furiei, Almira se opri. Încetă să mai latre, îşi veni în fire. Se gândi: „Cel mai deştept cedează”. Ridică deci capul ca şi cum ar fi vrut să-şi arate profundul său dispreţ faţă de celălalt animal ce stătea în patru labe; şi, cu asta, făcu stânga împrejur, apoi – aşa cum obişnuiesc câinii – cu cele două picioare din spate azvârli de două ori cu putere înapoi, umplând cu nisip ochii şi gura celui din faţă ei; din care pricină Todor începu să înjure – adică să latre cu grai omenesc. După asta Almira intră tăcută cu lanţ cu tot în vizuina ei de la rădăcina socului şi nu mai scoase capul afară; mult timp încă i se auzi scâncetul asemănător cu cel al unui bolnav de friguri.

Scâncetul acesta fu auzit şi de Timar. Căpitanul nu putea să doarmă. Lăsase uşa de la pod deschisă ca să intre înăuntru puţină i lumină. Era o noapte cu lună şi, după ce câinele se potoli, peste insulă se aşternu o linişte plăcută pe care glasul nopţii şi al singurătăţii o făceau şi mai îmbietoare.

Aici în ţara bălţilor, a insulelor şi a bancurilor de nisip nu se aude nici scârţâit de căruţă, nici ţăcănit de moară, nici un glas de om. Din când în când, tăcerea e întreruptă doar de un uuit înăbuşit – glasul buhaiului de baltă, locuitorul mlaştinilor. Zborul păsărilor de noapte face ca văzduhul să răsune de acorduri stinse, iar vântul, adiind când şi când printre crengile ce foşnesc, preface plopii înalţi în harpă eoliană. Câinele de apă ţipă în stuf imitând plânsetul unui copil, iar cărăbuşii, vâjâind, se lovesc de pereţii albi ai colibei. Jur-împrejur desişul e învăluit în negură; undeva, în adâncul lui, parcă nişte zâne ar juca dansul făcliilor; prin locurile mlăştinoase aleargă focuri rătăcitoare fugărindu-se pe sub trunchiurile putrede; luna îşi răsfiră toată beteala de argint peste grădina plină de flori şi fluturii de noapte cu ochi de păun şi aripi argintate se prosternează în faţa secretelor înalte ale nalbelor înfăşurate în ghirlande de trandafiri.

Tulburător locaş de odihnă! Neputând să doarmă, omul îşi simte sufletul cuprins de farmec. Ce singurătate divină!

Numai de nu s-ar amesteca şi glas de om printre glasurile nopţii.

Iată însă că se aude un asemenea glas.

Acolo jos, culcaţi în cele două odăiţe ale colibei, stau oameni care la fel ca Timar nu pot să adoarmă, oameni cărora un duh rău le-a furat liniştea de sub căpătâi, aşa că suspinele lor adânci se împletesc cu glasurile nopţii.

Dintr-una din camere, străpungând noaptea, Timar aude ruga: Iisuse Doamne!„. Din cealaltă cameră – suspinul: „Oh, Allah!” Nu! Nu. Poţi dormi într-un asemenea loc!

Din ce pricină oare, acolo jos, nimeni nu poate aţipi?

Deodată, printre gândurile care-i vin unul după altul ţâşneşte o bănuială carc-l face pe Timar să-şi părăsească culcuşul, să-şi îmbrace repede mantaua pe care a întins-o sub el şi să coboare pe scara rezemată pe uşa podului. Aceeaşi bănuială şi în aceeaşi clipă a încolţit însă şi-n mintea altcuiva dintr-una din odăile de jos.

Când Timar, oprit la colţul casei, strigă cu voce liniştită: „Almira!”, în aceeaşi clipă o altă voce şopti numele Almirei din uşa ce da spre cerdac, aşa încât o voce păru ecoul celeilalte, în secunda următoare, două umbre păşiră şi se opriră uimite faţă în faţă.

Timar recunoscu siluata Terezei.

— Cum, aţi coborât din culcuşul din pod? Întrebă femeia.

— Nu pot s-adorm.

— De ce-aţi strigat-o pe Almira?

— Din pricină că tăcând aşa, pe neaşteptate, mi-a trecut prin cap că poate. Poate omul acela a otrăvit-o.

— Ştiţi că şi pe mine m-a frământat acelaşi gând? Almira! Auzindu-şi numele, câinele apăru din vizuină dând din coadă.

— Nu, nu i s-a întâmplat nimic – spuse Tereza. Cât despre omul acela, văd c-a dispărut; judecind după palul din cerdac, cred că nici nu s-a culcat. Hai să te dezleg Almira.

Uriaşul patruped se tupilă în poala stăpânei sale, aşteptând liniştit să i se scoată zgarda, apoi îi sări de gât şi o linse pe obraz; după aceea se întoarse spre Timar şi, ca un câine bine-crescut, îi puse în palmă laba lui mare şi groasă, îşi cunoştea prietenii. O clipă mai târziu îşi scutură blana, se întinse cât era de lung tăvălindu-se când pe o parte când pe alta, apoi se apucă liniştit să-şi facă culcuşul în nisipul moale. Nu mai latră deloc. Toată lumea putea fi deci convinsă că străinul acela nepoftit nu mai era pe insulă.

Tereza se apropie de Timar.

— Îl cunoaşteţi cumva pe omul acela?

— Ne-am întâlnit o dată la Galaţi. S-a urcat pe corabia noastră şi s-a purtat în aşa fel încât nu mi-am putut da seama dacă aveam de-a face cu o iscoadă sau cu un contrabandist. M-am grăbit să-I debarc de pe vas. Cam asta-i toată cunoştinţa noastră.

— Şi. Cum de v-a venit în gând că ar fi putut s-o otrăvească pe Almira?

— Să fiu sincer. Fiecare vorbă rostită în camerele de jos se aude până sus în pod, acolo unde tocmai încercam să adorm, aşa că, vrând-nevrând, am auzit tot schimbul de cuvinte dintre dumneavoastră şi el.

— Aşadar, aţi auzit şi ameninţarea omului aceluia? Că de nu-i dau bani, va fi de ajuns să spună o singură vorbă în privinţa noastră şi suntem pierdute?

— Am auzit.

— Şi-acum ce credeţi despre noi? Vă închipuiţi că cine ştie ce păcat mare şi tainic ne-a surghiunit pe insula asta depărtată de lume, nu-i aşa? Ori că ne îndeletnicim cu lucruri care se tem de lumina zilei, care trebuie trecute sub tăcere ca nu cumva să se afle. Ori că suntem nişte pribegi, urmaşi ai cine ştie cărui nume compromis şi de aceea ne ascundem de ochii stăpânirii? Ce credeţi despre noi?

— Vă mărturisesc sincer că nu cred nimic şi nici nu-mi bat capul. Ne-aţi oferit un adăpost ospitalier pentru o noapte şi vă voi fi adânc recunoscător. Vântul s-a oprit; mâine o să pornim mai departe şi niciodată n-o să mă întorc cu gândul la ce-am văzut şi ce-am auzit în insula asta.

— Eu însă nu vreau să plecaţi în felul ăsta. Fără voia dumneavoastră aţi aflat unele lucruri care se cer lămurite. N-aş putea să vă spun de ce, dar din prima clipă am simţit pentru dumneavoastră o deosebită stimă. M-ar mâhni gândul că plecaţi de la noi cu vreo bănuială sau dispreţuindu-ne. Şi, deoarece bănuiala există, cred că nici dumneavoastră şi nici eu n-am mai putea închide ochii sub acest acoperiş. De altfel şi liniştea nopţii parcă mă îmbie să dezvălui taina unei vieţi chinuite. Pe urmă veţi chibzui în tihnă asupra celor auzite. Eu o să vă povestesc totuşi cum a fost, adevărul gol-goluţ. Iar după ce veţi auzi istoria acestei insule pustii şi a acestei colibe de lut, n-o să mai spuneţi că mâine veţi pleca şi că n-o să vă mai gândiţi niciodată la noi, ci o să reveniţi ori de câte ori îndeletnicirea dumneavoastră vă va călăuzi paşii pe meleagurile astea ca să vă odihniţi o noapte sub acoperişul nostru liniştit. Aşezaţi-vă deci lângă mine, aici, pe treptele cerdacului, şi ascultaţi istoria colibei noastre.